FOTO REPORTAJ Sfârşit de liceu cu Darth Vader, drone şi îngeraşi

Absolvenţii de la Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti transformă ultima zi de liceu într-o festivitate distinsă, care rupe gura târgului. Peste 250 de elevi şi profesori şi o directoare defilează mândri la şosea costumaţi excentric ca de paradă. Ce lasă în urmă?

E o tradiţie veche defilarea absolvenţilor de la Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. Elevii îşi dau întâlnire dis-de-dimineaţă la restaurantul Perla de pe Calea Dorobanţilor şi merg pe jos, împreună cu profesorii, până la tradiţionalul careu din curtea şcolii. Strada se blochează pentru ei – cât de mult să mai deranjeze parada lor traficul din Floreasca şi aşa într-o mare învălmăşeală? E un capriciu al elevilor tolerat fără claxoane de şoferi. Pe vremea comunismului, era chiar şi o glumă printre elevi, care spuneau că traficul din centru nu se opreşte decât pentru Ceauşescu şi pentru liceul „Caragiale“.

Zis şi făcut. Se ia o reporteriţă fâşneaţă, cam micuţă de statură, adesea portretizată în „Nu ţi-aş da mai mult de 19 ani“ şi se trimite la festivitatea de sfârşit de liceu. „Vei fi din peisaj“, au încercat colegii câteva ironii, dar, de fapt, la finalul ultimei zile de an şcolar a acestor elevi de-a douăsprezecea, rămâi, pe lângă nişte vagi nostalgii, cu o sumedenie de mirări şi cu un puternic sentiment de inadecvare. Chiar şi la 27 de ani, mai că-ţi vine să începi propoziţiile cu „Pe vremea mea...“. Aşa frapante sunt schimbările!

„Uniformele“ de-o zi
E puţin peste 9.00 dimineaţa, într-o joi ploioasă. Trei colege de clasă îşi fac primul selfie al zilei pe Calea Dorobanţi. Oamenii le ocolesc, dar tot aruncă o privire peste umăr să le mai vadă o dată. Parcă şi claxoanele maşinilor în plină stradă pestriţă la ora asta nu-i mai au în vedere pe şoferii nepricepuţi, ci pe îngeraşii din faţa Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. Mai cinstit: pe fetele - cărora nu le-ai da 19 ani - deghizate în îngeraşi, dacă aşa or arăta ei în cer. Poartă rochii albe, cam scurte pentru o zi obişnuită de cursuri, dar după bunul lor plac în general, au ochii şi obrajii fardaţi ţipător, sandale înalte cu şnururi care se înfăşoară pe picioare până la genunchi şi, în fine, aureole cu puf alb pe cap şi nişte aripi cu pene pe spate. În treacăt, doi bătrâni ţinându-se de mână merg agale pe lângă ele. Femeia, o doamnă cochetă, cu pălărie pe cap, îi spune soţului ei cu un zâmbet în colţul gurii: „Câţi demoni în fetele astea...“.

Aşa au vrut cei de la XII H: să fie îngeri măcar în ultima lor zi de şcoală, poate ca o răscumpărare pentru năzbâtiile făcute în ultimii patru ani. Au defilat alături de colegii de la celelalte clase, costumaţi şi ei în „uniforme“ speciale de-o zi, dar pe care le vor păstra pentru totdeauna. Cowboy cu pistoale de jucărie la curea, majorete cu pampoane, tineri graţioşi cu costume şi pălării care amintesc de perioada postbelică, elfi din „Stăpânul Inelelor“, personaje din  „Războiul stelelor“ – stormtrooperi, Luke Skywalker, Yoda –, toţi fac parte din generaţia 2012-2016 care vrea să facă istorie.

În negru, respira greu: era directoarea!
Aici nu e doar o competiţie, chiar dacă nescrisă, de costume – elevii se întrec şi în scandări mai ceva ca suporterii din peluze. Strigă din rărunchi: „Doi-şpe B! Doi-şpe B!“. Mai la urmă: „Doi-şpe I! Doi-şpe I“. „Noi d-aicea nu plecăm, noi aicea defilăm!“, „Din Caragiale, G e cel mai tare!“. Fluieră, flutură baloane colorate, aplaudă, e sărbătoare mare, mon cher! Ei ştiu prea bine, din imnul liceului, că astăzi nu e o zi în care să fie trişti, e ziua în care sunt mândri că au fost caragialişti.

În fruntea elevilor, pe motocicletă, doamna directoare respiră greu. Poartă pe umeri emoţia adunată de la toate cele 10 clase, iar pe cap, casca lui Darth Vader, personajul cu care, mai în glumă, mai în serios, elevii o aseamănă. „Elevii ştiu că, pe cât sunt de bună la suflet cu ei, pe atât sunt de severă“, spune, pentru „Weekend Adevărul“, directoarea liceului, Andreia Bodea, care şi-a comandat costumul orginal de pe internet, special pentru festivitate.

Dans pe „Ani de liceu“
„Nu mi s-a părut nimic deplasat în a le face acest hatâr de final. E adevărat că m-am luptat un pic cu ideea de ridicol, dar ştiam că o să-i distreze foarte mult costumaţia. Până la urmă, în replică la severitatea pe care eu o am faţă de ei în şcoală, meritau la final o distracţie de acest gen din partea mea“, mai spune directoarea şi diriginta clasei a XII-a C. Şi, în replică la simţul umorului său, elevii de la XII I i-au mulţumit, pe diploma oferită la final de liceu, „că ne-aţi învăţat să nu folosim partea întunecată a Forţei“. Patalamaua simbolică va sta înrămată lângă fotografia ei de pe birou, o poză cu eleva Bodea din clasa a X-a, pe care o păstrează ca să-şi amintească mereu că şi ea a avut, cândva, vârsta celor pe care-i dojeneşte şi-i călăuzeşte acum.

Reuniţi în curtea şcolii, elevii asistă la festivitate care pare mai degrabă un eveniment monden riguros organizat. În timp ce răsună solemn „Gaudeamus Igitur“, un domn îmbrăcat la costum împrăştie părinţii care stau cu telefoanele şi camerele video pornite pe copiii lor, îi împinge uşor şi pe fotografii profesionişti care-i bliţuie pe elevi ca pe nişte vedete sau pe jurnaliştii veniţi din obligaţie. Pentru ce atâta vâlvă? Elevii urmează să danseze pe eterna „Ani de liceu“, punctul culminant festivităţii. Deasupra lor, începe să se plimbe ca o muscă, dar care nu deranjează, o dronă. Curg primele lacrimi.

„10?! Bă, eşti nebun?“
Se aplaudă frenetic cei mai buni elevi ai liceului. Diana Buf este şefa de promoţie a CN „I.L. Caragiale“, cu media generală 9,89. A fost la E. Anul ăsta a terminat cu 10. E îmbrăcată în majoretă, dar, odată ce urcă pe scena improvizată în curtea interioară, are în faţa ei un liceu întreg care-i face galerie şi o ovaţionează. „10?! Bă, eşti nebun? Ai auzit?“, îşi dau ghionturi câţiva băieţi îmbrăcaţi în stormtrooperi atunci când aud media colegei lor, de parcă ar fi tot un SF.

Diana (foto) a fost mereu o elevă conştiincioasă, dar n-a avut vreo ambiţie personală să fie cea mai bună din clasă, darămite din şcoală. A învăţat bine. S-a înţeles de minune cu colegii, de care spune că-i va fi greu să se despartă, „dar n-o să facem o dramă din asta“. Nu le-a dat niciodată colegilor mai leneşi caietele să-şi copieze temele, aşa cum unii ar spune că se obişnuia odată, dar le-a sărit mereu în ajutor când aveau nevoie de explicaţii. Şi cu profesorii s-au legat relaţii foarte puternice. „Cei mai îndrăgiţi profesori au fost şi cei mai severi“, spune Diana pentru „Weekend Adevărul“, care nu are emoţii mari pentru examenele care încep pe 13 iunie. Diana vrea să urmeze o facultate de comunicare şi relaţii publice, aici, în ţară. Nu şi-a propus să plece în străinătate ca alţi colegi. N-a văzut filmul „Bacalaureat“ al lui Cristian Mungiu, dar a auzit vorbindu-se de el în pauzele de la şcoală, poate că-l va vedea în curând.

Adie vântul schimbării
„Cei mai frumoşi ani!“ E gândul comun al tututor oamenilor adunaţi în  curtea şcolii – bunici, mătuşi, părinţi, fraţi – chiar şi al liceenilor care n-au prea multe repere în 18 ani. „Nu se mai leagă prietenii ca la liceu“, spune o bunică emoţionată venită să-şi vadă nepoata. „Acum nu se confruntă cu greutăţile vieţii...“, mai spune, deşi, prin ochii unui elev de-a XII, Bac-ul este o corvoadă care-l chinuie tot anul. Nu-i panică! Mai sunt câteva zile.

Festivitatea se încheie cu o melodie, „Wind of change“, de la Scorpions. Pe feţele elevilor se citeşte brusc amărăciunea. Pleacă salutând mulţimea şi pe directoare. E o imagine mult prea tristă pentru sărbătoarea de mai devreme. Dar la fel de subit se înseninează odată aliniaţi pe treptele liceului pentru tradiţionala fotografie de grup. Apoi merg cu toţii în clasele lor, pentru ultima strigare a catalogului.

Ultima oră de dirigenţie: „S-a sunat?“

În ordinea alfabetică a claselor, elevii intră cu fală în şcoală aclamaţi de colegii mai mici care le ţin florile cunună deasupra capului când păşesc, ca proaspeţii căsătoriţi. Băieţii îşi umflă pieptul, fetele îşi îndreaptă spatele. Toate privirile sunt îndreptate spre ei. Unii, mai glumeţi, îi aţâţă pe cei de pe margini punându-şi mâna pâlnie la ureche, de parcă osanalele lor nu se aud suficient de tare, iar „mulţimea“ le răspunde pe plac. Astăzi, pentru câteva ore, în acest mic colţ neînsemnat pentru planetă, ei trăiesc sentimentul că lumea e a lor. Legendari Promotei!

Am deschis la întâmplare uşa unei clase de-a XII-a să vedem ce se întâmplă la ultima oră de dirigenţie. Ce secrete îşi mărturisesc, acum, la final de liceu elevii? Ce surprize şi-au pregătit între ei? La clasa XII I, clasă de filologie, „dirigă“ Mihaela Petreanu, n-au fost taine date-n vileag, dar s-au mărturisit, cu emoţia în glas, acele lucruri care doar la sfârşit există curajul să fie rostite: „Vă iubesc“ şi „Aceştia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea“. Iar diriginta a venit pregătită: pe lângă un teanc de diplome personalizate pentru fiecare elev,  a adus şi un sul de şerveţele pentru cei mai sensibili...

O diplomă, un ziar şi o comoară
Elevii sunt strigaţi, în ordinea lor din catalog, la superlativ. Se acordă diplome „Pentru cel mai charismatic elev“, „Pentru cea mai baschetbalistă elevă“, „Pentru cea mai avangardistă elevă“, chiar şi pentru eleva cu „cel mai plat abdomen“, „conform Facebook“. Rămân înmărmuriţi când desfac un ziar înfăşurat într-o panglică mov. E o surpriză din partea părinţilor şi a dirigintei care au pus la cale, pe Whatsapp, săptămâni bune, redactarea ziarului a cărei deschidere sunt chiar ei, elevii de la XII I. Patru pagini de ziar cu fotografii de când erau mici, cu mesaje scrise de profesori, care rememorează, cu patos, cei patru ani petrecuţi împreună. Nu e tot. Pentru că azi se priveşte în urmă, driginta le-a adus fiecăruia şi câte o comoară mică din prima lor zi de liceu ţinută într-un cufăr închis cu cheie. O colecţie de bileţele pe care ei au scris, în urmă cu patru ani, cine sunt, ce-i pasionează şi ce şi-ar dori să facă peste ani.

„Am ochi căprui şi-mi plac cerealele. Vreau să fiu avocat!“ „Visul meu e să devin ghid turistic.“ „Instructor de fitness!“ „Ştiu foarte bine să pierd timpul.“, „Îmi place să scriu. Până acum, am scris trei cărţi şi patru povestiri care au fost publicate numai în format electronic. În timpul liber, fac scurtmetraje bazate pe scenarii scrise tot de mine!“ „Îmi doresc să-i fac pe ai mei mândri de mine.“ „Singurul lucru pe care vreau să-l fac în viaţă e să cânt la chitară.“, au scris elevii de la XII I, deşi majoritatea au rămas uluiţi: „Eu am scris asta?!“. Cam aşa de uşor se schimbă idealurile.

Şi, ca să nu plece de tot despărţiţi, diriginta le-a mai lansat o provocare. A venit cu o fotografie-puzzle ale cărei bucăţi le-a împărţit elevilor. „Vreau să îmi promiteţi că peste 10, 20 de ani, ne vom întâlni să refacem puzzle-ul“, iar elevii au promis, ca de obicei, că vor asculta întodeauna de doamna dirigintă.

Nimic nu i-a clintit pe elevi de pe scaune în ora asta de dirigenţie care s-a întins mult peste 60 de minute. La un moment dat, pe holul clădirii, cineva a strigat: „S-a sunat?!“, dar, de data aceasta, nimeni nu l-a băgat în seamă.

„Fiţi fericiţi! Aveţi doar... 18 ani“

La finalul festivităţii, directoarea i-a îndrumat pe copii să se bucure de tinereţe. Le-a amintit tuturor de anii care
s-au scurs, cu bune, cu rele, de notele scăzute la purtare, de absenţe, de învoiri, până şi de permisiunile de a merge până la Mega (n.r.- Mega Image). „Dacă, după patru ani de liceu, vor reţine să fie serioşi, să muncească, să fie buni şi să  fie miloşi, eu sunt mulţumită“, spune Andreia Bodea. Îşi aminteşte că, la câteva zile după festivitate, s-a întâlnit cu câţiva elevi de-a XII-a în faţă la Mega. „«Doaaaamna directoare, acum nu mai trebuie să vă cerem voie să mergem la Mega...», mi-au zis cam plouaţi şi, iată, deja nostalgici“. Redăm, mai jos, o parte din discursul directoarei către proaspeţii absolvenţi.

„Parcă ieri aveaţi 14 ani, străini unii de alţii, rătăciţi pe coridoarele lungi căutând o literă de clasă şi un nume de diriginte. Atât. Aveaţi în caietul vostru, albe ca şi sufletul vostru, doar o etichetă: acum caietul, cât şi sufletul vă este plin. Plin de note, de întâmplări, de tristeţi şi de bucurii, de revoltă şi de resemnare, de nostalgie. Fiecare zi era o altă zi, supusă însă aceleiaşi rutine – ore, chipuri familiare, absenţe şi scutiri, învoiri la director, Mega, teze, studii de caz, consemnări pentru fumat, pentru ţinută. Mici conflicte, mari împăcări. Dojană şi iertare. Reguli acceptate, reguli încălcate. Un mod de viaţă. Un timp şi un loc al vostru unde eraţi bineveniţi şi ocrotiţi. De mâine, veţi învinge gravitaţia firavă a şcolii, cea care v-a ţinut pe orbita ei patru ani şi, cu viteza luminii din voi, veţi străbate spaţiile şi timpurile vieţii.

Micuţa planetă «Caragiale» va rămâne un punct luminos, tot mai îndepărtat, pe cerul adolescenţei voastre. Locul unde a început totul... Iar voi, comete libere, unice şi temerare, veţi mai traversa, o dată la zece ani, orizontul şcolii de care vă desprindeţi astăzi. Mâine, veţi face primul pas pe cont propriu, proiectând un viitor pe care oameni şi împrejurări îl pot împlini sau deturna fatal. Aveţi însă în voi o forţă uriaşă care zdrobeşte orice zăgaz: tinereţea! Nu există bogăţie mai valoroasă în viaţă, nu există moment mai binecuvântat. Risipiţi-o frumos! Investind în propria devenire, în nebunii pardonabile, devansând timpul, luptând pentru libertate interioară şi valori. Risipiţi-o în nopţi albe şi în reflecţii despre voi înşivă. Bucuraţi-vă de ea! Fiţi fericiţi! Aveţi doar... 18 ani.“

Anii de liceu, în urmă cu 30 de ani: „În clasa a XII-a au venit de la Securitate şi ne-au bătut geamurile în cuie“

Valentin Ţintea a terminat „Caragiale“ în ’86. La 12 K. În urmă cu câteva zile şi-a întâlnit din nou colegii de atunci, la întâlnirea simbolică de 30 de ani de la absolvirea liceului. Unii au venit şi din Filipine pentru petrecerea lor, care s-a încheiat în zori, ca-n liceu. De câţiva ani, întâlnirile programate la date precise s-au transformat în reuniuni fulger, la o pizza de cartier, organizate pe grupul lor de pe Facebook. Explicaţia, dacă e nevoie de vreuna, stă în vechea cutumă: „Eram destul de uniţi“. O spune pe şleau: nu prea învăţau, dar făceau o mulţime de năzbâtii cu colegii la ore şi în pauze. Uneori, sunt de-ajuns doar amintirile astea ca să rămână, în continuare, împreună.

„Norocul“ lui a fost că, printre colegii săi, erau şi câţiva copii ale unori mari demnitari comunişti, care dădeau tonul prostiilor, aşa că nici cel mai exigent profesor nu îndrăznea să-i astâmpere. A mai fost coleg şi cu Emil Hossu, fiul Luciei Hossu-Longin, cu Ştefan Iordache, CEO-ul Leo Burnett, cu Teddy Dumitrescu, şeful grupului Publicis, oameni ajunşi mari, dar cu care, în liceu, îi desenau mustăţi lui Ceauşescu pe tabloul atârnat deasupra tablei. Valentin Ţintea a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, câteva crâmpeie din ce-au însemnat, pentru el, anii din „Caragiale“, şi care era atmosfera de la 12 K.

Uniţi pentru o petardă
„Într-o zi, doi colegi de-ai mei – unul dintre ei mai îndrăzneţ –, au luat o petardă mai mare, destul de puternică şi au mers la directoare. Au aprins petarda, au deschis uşa, i-au aruncat-o repede în birou şi au luat-o la fugă. Directoarea de atunci  – care era membru plin în Comitetul Central – se afla în birou. Madam Mihai! A trosnit petarda aia de s-au zgâlţâit geamurile de la tot liceul. Colegii mei au venit repede în clasă. Noi, ăştia de la K, eram mai rău-văzuţi şi, din cauza asta, clasa noastră a fost mutată strategic deasupra cancelariei. Femeia de serviciu a văzut că cei doi băieţi au intrat în clasa noastră, dar n-a putut să vadă cine erau. Ne-am trezit cu toată conducerea şcolii la noi în clasă. „Cine a aruncat petarda?“ Colegul meu, care nu se temea să-şi asume vina, s-a ridicat în picioare. N-a fost chip să-l oprim, însă nici noi n-am stat deoparte. În secunda următoare, ne-am ridicat în picioare toţi cei 42 de colegi. Eram prieteni cu toţii, fără excepţie“.

Petrecerea s-a lăsa cu haine rupte
„Când eram în clasa a VIII-a, eram elev tot la «Caragiale», cei de-a XII-a începeau defilarea de la Academia de Studii Economice. Se bloca circulaţia pe toată strada atunci, nu doar un sens. Când ne-a venit nouă rândul, pentru că eram 22 de clase şi ne-am fi întins pe întregul Dorobanţi, cei din conducerea şcolii au zis că e mai bine să dăm doar un tur liceului. Poate păream dichisiţi în poze, dar nu eram aşa sofisticaţi. Îmi amintesc că eu şi alţi trei colegi de-ai mei şi vreo două colege am refuzat să ne facem costumele ca restul. Costau o căruţă de bani hainele pe care le cumpăram la supra-preţ de undeva de la Romarta, când, de fapt, erau nişte haine la reduceri. Pe uşa magazinului scria „Solduri“. Mi-am cumpărat material, la fel ca al colegilor, şi mi-a cusut mama costumul, care se pricepea. Ea le-a făcut şi bine. Pentru că, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar colegilor mei, la petrecerea de după festivitate, li s-au ruput pantalonii în fund. Practic, li s-au desfăcut de la cordon şi până la şliţ! Vă daţi seama ce distracţie pentru restul...“

Ţintele pentru cotoare de măr
„Nicolae Ceauşescu mai trecea pe la noi la geam, pe Dorobanţi, când se ducea la o întrunire, la CC. Şi erau nişte băieţi, militari în termen, dar de la trupele de Securitate, plantaţi din o sută în o sută de metri. Îi recunoşteai uşor: purtau costume, pantaloni gri, „cu vedere la gleznă“, şosete albe, erau tunşi scurt şi stăteau băţ. Şi noi ne jucam. Ei erau ţintele noastre pentru cotoarele de mere. La un moment dat, ăia probabil au văzut de unde veneau cotoarele, dar au aflat şi că la noi în clasă mai sunt anumiţi copii cărora nu prea au ce să le facă. Aşa că au găsit soluţia, să ne bată geamurile în cuie!“

„Odată, unul dintre colegi a venit la şcoală cu cutiile de prezervative ale lui taică-său. Nu prea ştiau toţi ce-s alea pe atunci. Noi le-am umflat şi, înainte să treacă ’nea Nicu pe bulevard le-am dat drumul de la geamul liceului. Era Calea Dorobanţi plină de prezervative umflate împrăştiate peste tot. Culmea, o femeie cu un căruţ care mergea pe trotuar, când le-a văzut, a dat fuga în mijlocul străzii, le-a luat şi i le-a pus în braţe copilului.“

„Ne schimbau tablourile destul de des în clasă că îi desenam mustăţi şi cercei lui Ceauşescu. Ne duceam – unde e acum McDonald’s în Piaţa Romană – la restaurantul Grădiniţa. Rupeam paginile din manual cu poza lui Ceauşescu, îl mâzgăleam cu pix şi înfigeam paginile într-o creangă, că erau separeuri din gard viu acolo. Ne permiteam toate lucrurile astea doar pentru că eram cu colegi care nu puteau să aibă niciun fel de probleme.“

„Acum, refulăm când ne întâlnim. Dacă ne-ar vedea cineva şi n-ar fi atent la ridurile noastre de pe faţă, ar spune că suntem aceiaşi puşti de liceu.“

Ce rămâne după absolvire

Nu ştim alţii cum sunt, dar noi, când am întrebat mai multe personalităţi despre adolescenţă, n-am fost câtuşi de puţin uimiţi să vedem că anii de liceu le trezesc cele mai puternice nostalgii. Vă prezentăm câteva fragmente de amintiri din perioada liceului în anii comunismului.

Radu Preda, teolog
Eu am rezistat, de pildă, să devin UTC-ist. M-am fofilat cât am putut. Se făceau primiri la Mărăşeşti, foarte solemn. Şi nu ştiu cum reuşeam eu, dar nu mai ajungeam la autocar. Până când m-au prins în curtea liceului şi m-am trezit UTC-ist. Am mai refuzat, sistematic, să-mi fac abonament la „Scînteia“. Profesoara mea de limba română, care era şi o înfocată activistă de partid, mă tot bătea la cap. Era obligatoriu pentru clasa ei, unde era şi dirigintă. Şi am adunat eu, timp de o săptămână, tot felul de greşeli de gramatică de pe prima pagină. Cacofonii, dezacorduri, virgule puse anapoda. Aşa că m-am dus la profesoară cu lista şi i-am spus: „Tovarăşa profesoară, iertaţi-mă, dar nu pot să dau banii pe o publicaţie atât de slabă!“. N-a mai avut ce să spună şi m-a lăsat în pace.

Radu Gologan, matematician
La liceu, am fost într-o clasă specială de fizică, o singură clasă pe judeţ. Sigur că, atunci când m-am hotărât să merg la olimpiadă şi să fac Facultatea de Matematică, am lăsat-o mai moale la celelalte. Dar la română n-am avut niciodată note sub 9. La franceză aveam note mai mici din două motive: 1. când mi-am schimbat clasa, am trecut de la începători la avansaţi şi 2. pentru că profesoara, de câte ori îmi spunea sau mă întreba ceva, adăuga: „Ce? Crezi că dacă eşti bun la matematică, trebuie să le ştii pe toate?“. N-aveam 10 sau 9, dar uite că acum predau în franceză.

Ion Mureşan, poet
În timpul orelor de română citeam literatură universală. Profesorul nu prea se amesteca, pentru că eram foarte recalcitrant dacă mă deranja. Noi am fost cinci băieţi într-o clasă de 35 de elevi. Îmi mai plăcea câteodată să-l pun în dificultate pe profesor. Când răspundea un copil de activist de partid, mă ridicam şi spuneam: „Domnule profesor, a spus o mare prostie colega“. Şi inventam citate din George Călinescu, din Garabet Ibrăileanu. „Dar ştiţi ce spune Tudor Vianu despre proza aceasta?“ Şi dădeam un citat inventat de mine. La ora de română, aveam 10, 4, 9, 4.

Mihai Mărgineanu, cântăreţ
Vasilescu, profesorul de limba română, în prima zi de liceu, în clasa a IX-a, ne-a pus să venim cu o carte de Eminescu la şcoală. Eu n-am venit, de bou. „N-am nicio carte de Eminescu acasă“, i-am
zis. „Nota 2.“ Nu ştiu dacă mi-a folosit faptul că am avut nota 2 la română şi mi-a ieşit media 8, dar
am învăţat să nu mai mint ca un bou şi să-mi cumpăr şi cărţi. Vasilescu fusese profesor universitar, dar era trimis la liceu pentru că, în trecut, călcase pe bec.

Ion Besoiu, actor
Am avut un profesor de limba română care şi-a început cursul, în prima zi de şcoală, aşa: „Vom spune că toamna a venit... foarte trist - la o fereastră melancolică mi s-a părut ceva, însă m-a trezit un gând pozitivist“. Bacovia! Atunci, noi ne-am dus direct la carte. La sfârşitul liceului, fiecare promoţie se îmbrăca în smoching pentru tabloul de sfârşit. Înainte de Bacalaureat, ne dădeau voie să intrăm, fără numărul de elev, pe uşa profesorilor. Şi mai era tradiţia unei serbări în care octavanii, adică cei din clasa a opta, făceau un spectacol de teatru pe care-l repetau din timp.

Florin Talpeş, om de afaceri
În clasa a IX-a, a X-a şi a XI-a am luat premiul I. Diriginta s-a simţit puţin sabotată de mine. Noi eram un grup de elevi care citeam mult, învăţam mult. Or, asta e o provocare pentru un profesor. Erau, de pildă, probleme în clasă şi profesoara trebuia să stea să se gândească, iar eu le rezolvam mai repede. Aşa că diriginta a preferat să mă pună în ultimul rând de bănci, să n-am treabă cu lecţiile, să nu intervin în timpul cursului. În clasa a XII-a, mi-a trecut prin minte că pierd vremea la şcoală şi că mai bine m-aş duce să studiez la facultate. Asta se întâmpla la finalul trimestrului I, când venea vacanţa. M-am sfătuit cu mama, i-am explicat ce am de gând, iar ea m-a susţinut. I-am propus, de fapt, să trec la „fără frecvenţă“. Adică să vin numai să dau examenele, iar în rest, să fiu de capul meu.