„Cu sau fără uniformă”, veșnica dezbatere din educație. Directoare: „Îți îmbraci copilul cum vrei, poți să îi pui și pene de struț, dar nu la școală”
0Cu sau fără uniformă la școală? Este un evergreen al educației. Părerile între părinți sunt împărțite, dar mulți cred că uniforma nu rezolvă problema inegalităților financiare și că o soluție mai bună și mai puțin costisitoare ar fi codul vestimentar. Pe de altă parte, directoarea unui colegiu național din București spune că nicio această variantă nu rezolvă problema ținutelor pe care le consideră nepotrivite pentru școală.
"Încălțările de firmă vor face în continuare diferența"
După ce a fost obligatorie în perioada comunistă, uniforma nu mai este impusă la nivel național în România. Rămâne la alegerea școlilor dacă impun sau nu o astfel de ținută. Iar multe dintre școli o fac, mai ales la ciclul primar și gimnazial. La liceu se renunță aproape în totalitate la o astfel de variantă. Tocmai reminiscența regimului comunist îi face pe mulți să privească uniforma ca pe o îngrădire a libertății de exprimare. Totuși, uniforma școlară este specifică și democrațiilor moderne. În Marea Britanie, Irlanda și Malta este aproape universală și are ca scop crearea sentimentului de apartenență la instituția de învățământ, promovarea egalității între elevi și reducerea discriminării prin ținută.
,,Introducerea uniformelor nu este o soluție panaceu, dar netezește niște asperități sensibile. Uniforma poate fi o cheltuială în plus, deși teoretic urmărește efectul opus. Inegalitățile financiare sunt atenuate, nicidecum eliminate. Încălțările de firmă, banii de buzunar, telefoanele mobile de ultimă generație vor face în continuare diferența. Dorința de a epata nu va fi eradicată prin introducerea uniformelor. Mai mult, introducerea uniformelor va da posibilitatea unor firme “de casă” să realizeze profituri nemeritate pe spatele părinților", spune Zeno Daniel Șuștac, fondatorul grupului Părinții Elevilor din România.
L-am întrebat și dacă e de părere că uniforma ar trebui să fie obligatorie în toate unitățile de învățământ sau să rămână în continuare la latitudinea fiecărei unități de învățământ în parte.
,,Ar trebui să rămână la alegerea părinților, cu excepția cazului în care ar fi finanțate de stat. Din punctul meu de vedere, nicio reformă serioasă nu va începe cu discuția despre obligativitatea uniformelor. Există subiecte grele care țin de profesionalizare, depolitizare, regândire strategică și finanțare. Un sistem de învățământ neperformant, care furnizează analfabetism funcțional și repere strâmbe, nu va cunoaște un salt calitativ prin abordări exclusiv vestimentare", crede Zeno Daniel Șuștac.
Părinte: "Cine impune uniforme, să le plătească, să le spele și să le calce"
Părerea îi este împărtășită de mulți dintre părinții de pe grupul pe care l-a fondat.
,,Se pot găsi argumente valide atât pro, cât și contra. Cred că e, totuși, cea mai mică problema a învățământului", a scris un tată.
,,Când o să se rezolve totul în sistem: siguranța în școli (să nu uităm că se învață în școli încadrate în risc seismic 1 și 2), igiena (sunt școli care încă au WC-uri în curte, majoritatea nu au hârtie igienică și săpun), programa școlară, bullyingul, atunci o să putem discuta și de uniforme. Să rezolvăm mai întâi fondul și apoi ne uităm și la formă", a completat o mamă.
,,Cine impune uniforme, să le plătească, să le spele și să le calce", a fost mai categorică o altă.
De altfel, costurile au fost un motiv contra obligativității des invocat:
,,Nu. Materiale proaste și prețuri mari, mai bine nu! Copiii mei au trecut amândoi prin două tipuri de uniforme, și în școala de stat, și în privată; prefer o ținută decentă unei uniforme în orice moment!";
,,Aș fi de acord atâta timp cât nu s-ar face și din asta o adevărată afacere cum de altfel se procedează și cu cărțile, materiale didactice, etc - școala a devenit piață de desfacere pentru unii";
,,Dacă statul plătește uniformele, poate că aș accepta. În Franța, înainte de începerea anului școlar, părinții încasează de la stat bani pentru rechizite și uniforme. Între 200 și 300 de euro".
Sunt și părinți care privesc uniforma ca pe o îngrădire a creativității:
,,Spre marea mea bucurie, la școala noastră nu va fi impusă o uniformă, pentru că se susține originalitatea și autenticitatea elevilor, libera lor exprimare".
,,Pro uniformă și vouchere de achiziție"
Alți părinți văd obligativitatea ca pe o idee bună:
,,Uniforme adaptate pentru 2026. Sunt de acord cu asta. Ceva comod pentru copii.";
,,Ar ajuta mult la crearea sentimentului de apartenență. La Vlahuța, în București, acum mulți ani, am avut niște tricouri galbene imprimate cu sigla liceului. De vară și de iarnă. Copiii erau tare mândri să le poarte. Când ieșeau de la ore se umplea cartierul Dorobanți de galben.";
,,Ar fi perfect!Dar să fie din bumbac".
,,Eu sunt pro uniformă. Și vouchere de achiziționare pentru cei care chiar nu își permit. Cred că ar ajuta la reducerea inegalităților sociale, inegalități care nu ar trebui să se oglindească atât de tare și la școală".
Părinții ai căror copii poartă uniforme spun:
,,În Pitești noi avem. Inițial am fost contra, aveau înainte doar niște veste în pătrățele. Este însă foarte bine cu uniforma: au polo cu mânecă scurtă și lungă, tricou sport și hanorac, arată foarte bine, culori frumoase. S-au terminat discuțiile legate de ce purtăm la școală, alegem imediat dimineața. Nu mai sunt nici discuții între copii legate de branduri și alte nebunii";
,,Fetele mele au purtat toată școala primara uniformă si unde s-au dus au fost admirați";
,,Eu sunt pentru uniformă! Cel mare a avut în școala primară, în gimnaziu și liceu, nu. Acolo a fost bătălia mărcilor/firmelor. Cel mic are și este foarte bine așa".
Codul vestimentar, varianta de compromis
O variantă care pare să fie agreată de mai mulți este codul vestimentar.
,,Avem cod vestimentar (alb/negru). E mai ușor? Da (mai ales pentru părinți). E mai ieftin? Nu, dar nici nu e un capăt de țară diferența. Ajută la prevenirea bullyingului și creșterea sentimentului de apartenență la comunitate? Categoric nu. Cine vrea să se uite după diferențe de statut socioeconomic, nu se va uita la culoarea bluzei și a pantalonilor";
,,Pot să meargă cu tricou alb și pantaloni negri";
,,Aș fi de acord cu un cod de culori. La școala fiicei mele se cereau pantaloni sau fustă de culoare închisă, iar în partea de sus alb sau albastru (tricou, cămașă etc.)".
Directoare: "Îți îmbraci copilul cum vrei, poți să îi pui și pene de struț, dar nu la școală"
Cod vestimentar există și Colegiul Național I. L. Caragiale din București. Regulamentul prevede ,,cămașă/bluză/tricou alb, fără imprimeuri, fără mesaje scrise sau desene; pantaloni lungi/fustă/sarafan/rochie închise la culoare, fără tăieturi și aplicații; sacou/pulover/hanorac închise la culoare, fără desene, fără mesaje scrise sau imprimeuri". Numai că, spune directoarea unității de învățământ, Andreia Bodea, nu toată lumea îl respectă. Iar situația nu ar fi nici pe departe singulară:
"Să spunem că o treime din școală îl respectă. Dar nu îl respectă de frica mea sau de teama notei la purtare. Îl respectivă pentru că sunt copii educați, civilizați, copii care vin la școală ca să învețe și pentru că părinții acasă i-au învățat că nu te duci la școală îmbrăcat ca și cum te-ai duce la plajă. (...) Codul vestimentar se bate cap în cap cu Statutul Elevului, unde este stipulat că modul în care te îmbraci nu poate constitui motiv pentru a interzice unui elev accesul în școală, dreptul la educație fiind un drept constituțional. Asta s-a tradus și se traduce din ce în ce mai mult în - am spus-o și eu, au spus-o și alții - în <<venim la școală cum vrem>>. Și este din ce în ce mai rău! Iar excesele sunt la ordinea zilei. În toate liceele și colegiile și școlile. Dacă o să veniți în orice școală, o să vedeți și copii decent îmbrăcați și foarte potrivit pentru vârsta lor și pentru locul în care se află, dar o să vedeți și eleve cu bustiere foarte decoltate, cu abdomenul gol, cu colanți extrem de subțiri, cu gene false aplicate, cu acid hialuronic în buze, cu unghii de câțiva centimetri, nici nu știu cum țin pixul. Și ce se poate face?".
Andreia Bodea spune și că unitățile de învățământ nu au instrumente reale pentru a sancționa vestimentațiile nepotrivite:
"Eu sunt directoare de 16 ani. Acum 10 ani trimiteam acești elevi acasă și la trei atenționări legate de ținută pierdeam puncte la purtare. Și le pierdeau! Până în punctul în care au venit toți în acea ținută standard. Acum nici de nota la purtare nu le mai pasă. Atâta vreme cât avem module, sunt cinci module, se face media aritmetică".
O mare parte a responsabilității o pune pe umerii părinților:
"Este o țară unde nu există reguli, nu există limite. Până la urmă nici nu ar trebui să existe o ținută standard, ar trebui să existe instiuția bunului simț. Iar acești copii sunt îmbrăcați de părinții lor. Părinții lor îi văd cum pleacă dimineața la școală. (...) Părinții lor le cumpără aceste haine. Și că le cumpără nu am nicio problemă, îți îmbraci copilul cum vrei, până la urmă poți să îi pui și pene de struț, dar nu la școală. (...) Uniforma și dacă ar fi gratis, nici atunci nu ar purta-o! Pentru că nu despre asta este vorba. Este vorba despre o societate care nu este decât despre expunere și despre îngâmfare, despre fală și despre <<Iată ce grozav sunt!>>".
Pe grupul părinților mulți vorbesc, de asemenea, despre decență:
,,Se impune o ținută decentă și nu intră în școală altfel. Părinții unde sunt când le pleacă copiii de acasă?"
,,Culoare deschisă sus, fără unghii, fără pantaloni cu turul căzut, chestii de bun simț."
Daniel Zeno Șuștac spune, la rândul său:
,,Decența este o componentă fundamentală a educației de acasă și de la școală. Chiar și în prezența uniformei, “uniformizarea” va fi de diverse tipuri, categorii și niveluri. Dacă mă întrebați strict pe mine, făcând abstracție de viziunile diversificate ale părinților, nu-mi doresc copii care să se îmbrace identic, să gândească la fel și să se comporte similar. Poate ar trebui să privim mai mult spre conținut și mai puțin spre ambalaj”.
Se încarcă comentariile...
