Blestemul naţiei: reforma educaţiei! Învăţământul din România, o inerţie instituţionalizată
0
Dacă piedicile din calea dezvoltării României ar putea fi trasate către un singur punct nevralgic, atunci sistemul de educaţie pare să fie principalul suspect. Adesea făcută aproape arhaic, constant subfinanţată, lipsită de un concept care să-i ordoneze politicile şi activităţile, cu rezultat dictat de multe ori de factori economici din afara sistemului, Educaţia este poate domeniul în care ultimele trei decenii lasă cel mai amar gust.
Din multe puncte de vedere, sistemul românesc de educaţie este ca o măsea cariată: toată lumea ştie că ceva e în neregulă cu ea, toată lumea ştie că ceva trebuie făcut în privinţa ei, ba chiar există şi idei despre ce s-ar putea face şi, cu toate acestea, rămâne acolo, degradându-se încet, dar sigur. În fiecare septembrie, oamenii se îmbracă frumos şi se strâng în toată ţara ca să spună ce importantă e măseaua şi cum doar cu ajutorul ei există un viitor, din când în când mai e lustruită, se mai mestecă o gumă ca să ascundă mirosul, dar mai în şoaptă ori mai cu furie, toată lumea ştie că mănânci pe riscul tău în partea ei de gură. Ca orice metaforă, şi aceasta e inexactă – spre deosebire de măsele, în cazul sistemului de educaţie, extirparea nu este o opţiune, iar, mai important, durerile sistemului educaţional nu se insinuează violent, ci se preling încet în generaţii de copii ale căror şanse în viaţă sunt mult prea puternic influenţate de circumstanţe pe care nu le-au putut alege.
Un diagnostic al sistemului de educaţie românesc care pare să alunece cu uşurătate în dezbaterile publice spune că hiba principală a acestuia este lipsa de modernizare. La fel ca în cazul altor cuvinte mari, pe care tindem să le începem cu majusculă, modernizarea poate însemna multe lucruri, iar în săptămâna în care în România a început un nou an şcolar, în continuare sub umbra pandemiei, dezbaterea despre educaţia copiilor din România, statutul profesorilor şi scopul instituţiilor de învăţământ pare la fel de urgentă ca întotdeauna.
Scenele jenante şi scenele de plâns
Poate au dreptate cei care deplâng părtinirea presei şi, mai general, a publicului pentru subiecte care par să-şi facă un titlu de glorie din a spune că lucrurile stau rău ori foarte rău. E drept – revolta şi ultragierea captează mai uşor atenţia decât bătăile satisfăcute cu palma pe umăr. Cu toate acestea, sistemul de educaţie din România pare, uneori, conceput de o inteligenţă superioară cu unicul scop de a-i face pe cetăţenii muritori să se ia cu mâinile de cap. Unele probleme par mai degrabă minore, iar unii ar argumenta că sunt rodul unor preferinţe ideologice ale celor care le identifică: ritualul cădelniţei de preot vânturată în faţa elevilor şi a părinţilor încolonaţi cuminţi cu flori în mână la fiecare început de an şcolar, apoi politicienii locali prezenţi să mai înscrie ceea ce ei cred că sunt câteva puncte electorale ieftine ori politicienii de la nivel naţional aterizaţi în fiecare toamnă prin câte o şcoală mai plăcută estetic, de obicei cu toalete în interior şi conexiune la internet, puşi pe discursuri şi selfie-uri cu directorii.
Urcând însă un pic pe treptele sistemului de educaţie, scenetele uşor jenante sunt înlocuite de lucruri care sună din ce în ce mai serios: absenţa oricărei umbre de tehnologie modernă în multe şcoli ale ţării, profesorii slab pregătiţi, programele anacronice, gândite ca diete de îngrăşare a elevilor cu munţi de informaţii, inspectoratele judeţene transformate în cuiburi de rentieri, orele parcurse pe jos de copii până la şcoală, abandonul şcolar ca un fapt de viaţă cotidian, ritualul anual al dezamăgirii faţă de bugetul educaţiei, segregarea după criterii rasiale şi economice, infrastructura aproximativă a multor şcoli şi sentimentul general că pentru multe comunităţi sărăcia e tratată ca o vină din oficiu.
Întocmirea de inventare este, însă, cea mai uşoară parte pentru cineva care vrea să privească atent sistemul de educaţie. Într-un anumit sens, dezbaterea publică despre reforma sistemului de educaţie din România pare la rândul ei un mic ritual în care, cel puţin asupra diagnosticării problemelor fundamentale, există puţine disensiuni, dar care se lovesc dramatic de o barieră atunci când participanţii se opresc din vorbit şi oricine se află într-o poziţie de putere pare că-şi suflecă mânecile. „Începând cu anii 2000, avem multe cercetări, unele finanţate de Banca Mondială, care ne oferă o imagine bună atunci când vine vorba de diagnoza problemelor din sistemul de educaţie“, observă Bogdan Florian, lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice – SNSPA, explicând că implementarea măsurilor necesare combaterii problemelor identificate pare aproape întotdeauna deficitară.
FOTO Mediafax/ Liviu Chirica
Educaţia şi principiul vaselor sociale comunicante
Cu toate acestea, dincolo de dezbaterile academice şi de identificarea unor probleme fundamentale, diagnoza frânării sistemului de educaţie poate fi cu uşurinţă pusă în mod greşit. Într-o bună măsură, termenul „sistem de educaţie“ ascunde deja câteva supoziţii greu de apărat până la capăt despre modul în care problema educaţiei este uneori prezentată în România. Termenul naşte imaginea unui domeniu distinct, cu graniţe mai mult sau mai puţin uşor de definit, dar care în ultimă instanţă pot fi delimitate – un domeniu care-şi ocupă locul într-un întreg de instituţii, alături de alte sisteme. Între autostrăzi şi şcoli, în această cheie, nu e o diferenţă fundamentală de specie – unele fac parte din sistemul de transport, altele fac parte din sistemul de educaţie. Sertăraşele care simplifică realitatea socială ascund, însă, interdependenţa dintre orice ar însemna sistemul de educaţie şi condiţiile sociale, culturale şi economice ale ţării în care acesta există. „Separarea aceasta, examinată mai atent, este una pur administrativă şi este falsă – avem ideea acestui compartiment care e rupt de fapt de societate, iar educaţia înseamnă pur şi simplu lucrul cu care se ocupă Ministerul Educaţiei“, observă Bogdan Florian.
Pe scurt, accentuarea prea mare a aportului factorilor interni sistemului de educaţie la problemele de care acesta suferă – de exemplu, scoaterea în evidenţă a slabei pregătiri a cadrelor didactice ca explicaţie principală pentru eşecul sistemului – e adesea nejustificată. Nu doar atât, dar dacă diagnoza e în vreun fel legată de politicile de tratament ale problemei, un lucru nu neapărat clar întotdeauna în istoria reformei educaţionale din România, atunci soluţiile propuse ar putea ajunge să bandajeze mâinile rănite în timp ce uită de hemoragia care ameninţă să omoare întreg corpul. Dacă se renunţă la ideea păguboasă a sistemului de educaţie ca domeniu cvasiautarhic, atunci cauzele multor probleme uşor identificabile sunt văzute într-o nouă lumină, iar diferenţele de dezvoltare economică şi inegalităţile sociale dintre elevi capătă o influenţă covârşitoare în explicarea performanţelor academice ale acestora.
Infrastructura, o problemă recurentă
Exemplele în care fetişizarea problemelor interne sistemului de educaţie ascunde, de fapt, dinamici sociale şi economice care au loc în afara acestuia abundă. Privind la problemele de infrastructură ale şcolilor din România, imaginea unei şcoli strălucitoare şi modernizate din punct de vedere tehnologic într-o comunitate în care populaţia se zbate la pragul sărăciei pare cel puţin nefezabilă. „Am avut, totuşi, investiţii numeroase. Într-o primă perioadă, vorbim de investiţii făcute de Banca Mondială, apoi, după 2007, prin accesul la fonduri europene. Cu toate acestea, avem multe şcoli cu o infrastructură slabă. Nu poţi ridica o şcoală dintr-o zonă rurală aşa de uşor când toată infrastructura din zonă e nedezvoltată“, spune Bogdan Florian.
Cine decide succesul elevilor
În mod similar, parcursul educaţional al elevilor e prea rar decis în şcoală şi mult prea des decis de circumstanţele economice diferite. Pregătirea deficitară a cadrelor didactice, în special în zonele cele mai defavorizate şi mai puţin atractive din punctul de vedere al unei cariere în învăţământ, e doar una dintre cauzele a ceea ce e etichetat cu uşurinţă drept „înapoierea cronică“ a educaţiei româneşti. „În ceea ce priveşte vechea dezbatere: ce factori influenţează rezultatele pe care le produc sistemele educaţionale (factori educaţionali vs. factori sociali şi economici), e deja consens că politicile doar în sectorul educaţional nu au cum să funcţioneze, fiind necesare măsuri integrate cu caracter social. La fel cum nu va funcţiona nici dacă vii cu măsuri sociale de tipul burselor, dar ai profesori care cred că unii elevi au violenţa în sânge şi în gene, că IQ-ul e cel care determină rezultatele şcolare, sau că numai cei care nu vor nu învaţă“, spune Sebastian Ţoc, sociolog în cadrul Institutului pentru Cercetarea Calităţii Vieţii şi asistent universitar FSP-SNSPA.
Peste problemele generale de competenţă didactică, născute în mare parte din erodarea statutului social al profesorilor şi lipsa de atractivitate economică a acestei ocupaţii, se adaugă şi realitatea de negat a unei misiuni greu de îndeplinit din start. „Un exemplu elocvent e cel al vocabularului. Există diferenţe foarte mari chiar şi la vârsta de trei ani între vocabularul unor copii din clasa de mijloc şi vocabularul unui copil dintr-o familie din mediul rural. Diferenţele încep de foarte devreme, iar pentru un profesor care se confruntă cu o varietate de cazuri defavorizate, unele chiar în situaţii relativ mai fericite, e foarte greu să facă această muncă de egalizare: să-i tragă în sus pe cei de jos şi să permită progresul celor mai avansaţi. Nu e rezonabil să ai aşteptarea asta, n-ai cum să pui presiune doar pe sistem, doar pe factorii interni“, explică Mihai Vasile, expert în politici educaţionale.
FOTO Arhivă
„Avem o groază de studii care arată că statutul socio-economic al familiei determină foarte mult şansa de reuşită a elevului/elevei. Impactul în România e mai mare decât media europeană. Asta se resimte inclusiv în discuţiile cu profesorii – întotdeauna ce îmi spun e despre ce se întâmplă acasă, ce posibilităţi au părinţii; dacă au părinţi cu resurse, poate îi mai ia o meditaţie ori inclusiv lucruri care ţin mai degrabă de confort: un birou, un calculator, cărţi în bibliotecă. Asta determină foarte multe dacă copilul respectiv va fi unul cu rezultate bune sau nu, din contră, ajunge în risc de abandon. Mulţi oameni nu realizează care e situaţia de acasă a multor copii din mediul rural. Nu ai curent electric acasă, n-ai birou, stai în cameră cu patru fraţi, nu mănânci adecvat – poţi să ai cei mai buni profesori, dar lucrurile astea nu au cum să nu te impacteze. În mod evident, e mai bine decât nimic să ai profesori foarte buni, nu e însă şi suficient. În consecinţă, din punctul meu de vedere, nicio reformă nu poate fi de succes dacă nu este complementată de una socială“, a mai adăugat Mihai Vasile.
Mulţi oameni nu realizează care e situaţia de acasă a multor copii din mediul rural. Nu ai curent electric acasă, n-ai birou, stai în cameră cu patru fraţi, nu mănânci adecvat – poţi să ai cei mai buni profesori, dar lucrurile astea nu au cum să nu te impacteze. În consecinţă, din punctul meu de vedere, nicio reformă nu poate fi de succes dacă nu este complementată de una socială. Mihai Vasile, expert în politici educaţionale
Reforma educaţiei, o poveste atotprezentă
Chiar dacă există puţine constante în viaţă, reforma educaţiei din România poate fi inclusă cu încredere pe lista lor. Cine vrea să aleagă orice moment din istoria ultimelor decenii, sigur va găsi vreun ministru angajat în vreo reformă. Termenul a devenit aproape caricatural şi, în lumina experienţelor trecute, o umbră de ironie pare că însoţeşte fiecare invocare a sa. „Ideea din spatele termenului de nesfârşită reformă a sistemului de educaţie din România e una simplă. Fiecare ministru – şi ştim că au fost mulţi – a venit şi a spus gata, de acum începe adevărata reformă în educaţie“, observă Bogdan Florian. Lipsa de coerenţă atunci când vine vorba de politicile publice urmate la toate nivelurile de studii, de la învăţământul primar la sistemul universitar, poate fi explicată în mai multe moduri.
Incoerenţa perpetuă
În primul rând, lipsa oricărei viziuni generale şi larg acceptate despre scopurile educaţiei a viciat constant orice plan de reformă pe termen lung. „În România, termenii de modernizare sau de reformă sunt destul de lipsiţi de conţinut, nu există o viziune coerentă cu privire la cum ar trebui să arate sistemul educaţional. Singurul element care a apărut recurent în discursul public de la toate categoriile de actori politici şi sociali este cel referitor la modernizarea infrastructurii şcolare, care e văzută ca parte din modernizarea sistemului de educaţie. Metafora wc-ului în curte e cel mai des utilizată pentru a descrie «înapoierea» învăţământului românesc. În rest, desigur, vorbim despre mai multe discursuri privind modernizarea care pot fi asociate cu diverse grupuri, fie ele politice, fie din zona funcţionărimii sectorului educaţional, fie din zona ONG şi universitar“, susţine Sebastian Ţoc.
Fiecare cum apucă
În al doilea rând, în lipsa oricărui consens minimal pe termen lung despre scopurile reformei, senzaţia generală avută în urma unei priviri asupra legislaţiei şi a practicilor din sistemul de învăţământ este cea a unui etern efort decentralizat de peticit şi împins agendele diferitelor grupuri de interese din domeniul educaţiei. „Reforma sigur că şi-o doreşte toată lumea, într-o măsură sau alta. Vorbim de profesori, sindicate, părinţi, asociaţii de părinţi – aici e o discuţie mai complicată, pentru că nu există un părinte dintr-un mediu defavorizat într-o astfel de asociaţie, deci sunt reprezentate mai degrabă interesele unei anumite clase de părinţi – educată, urbană, cu venituri medii sau peste medie. Vorbim, în general, de o zonă de business destul de diversificată – şcoli private, edituri, meditaţii. În cele din urmă, există patronatele, care îşi doresc să controleze felul în care e formată forţa de muncă. Fiecare dintre aceste grupuri trage reforma în propria zonă de interes – unde mai pui că sunt divergenţe şi în interiorul acestor grupuri, doar mediul privat pare un pic mai închegat“, a explicat Mihai Vasile.
„Nu ştim ce am făcut bine, nu ştim că am făcut rău“
Dincolo de aceste aspecte, problema structurală şi mai rar discutată este cea a procesului efectiv de implementare a oricăror politici care ajung să fie adoptate. Bogdan Florian atrage atenţia că o ipoteză importantă pentru explicarea eternului şantier de reformă, a schimbărilor de strategie, cel puţin discursiv, odată cu schimbările de ministru ori a nesfârşitelor amendamente ale legislaţiei din domeniul educaţiei rezidă în slaba capacitate a decidenţilor de a învăţa ceva din succesul ori din eşecul vreunei măsuri luate în trecut. „România nu a avut un sistem eficient de monitorizare a politicilor publice, nu ştim ce am făcut bine, nu ştim ce am făcut rău”, spune Florian.
În mare parte, cel mai recent proiect de reformă din domeniul educaţiei, „România educată”, repetă greşelile trecutului atunci când vine vorba de asigurarea unor standarde minime de implementare şi monitorizare a măsurilor propuse. „«România educată» e un proiect generos, nu ştiu cine n-ar fi de acord cu diagnoza de acolo, şi e foarte bine că a reaprins dezbaterea fundamentală despre educaţie. Problemele rămân când vine vorba de monitorizare, de setarea de obiective clare şi de termene pentru implementarea lor“, a adăugat Florian.
„Vrem de la sistemul de învăţământ să educe cetăţeni sau să formeze oameni pentru piaţa muncii? Le vrem pe amândouă?“
Cum ar putea, totuşi, sistemul de educaţie din România să iasă din marasmul aparent etern în care se zbate în ultimele decenii? Dincolo de planuri măreţe şi promisiuni fără şanse de reuşită, există totuşi câteva politici greu de refuzat, cel puţin la nivel principial, de oricine care susţine că doreşte reforma educaţiei. Înainte de discuţia despre politici particulare, însă, experţii accentuează la unison condiţia necesară pentru ca orice politici mai mult sau mai puţin ambiţioase să aibă şansa de a fi adoptate şi urmate consecvent: să ştim exact ce vrem de la Educaţie. „Clarificarea scopurilor educaţiei e fundamentală. Ce vrem de la sistemul nostru de învăţământ? Să educe cetăţeni, să formeze oameni pentru piaţa muncii, le vrem pe amândouă?”, spune Bogdan Florian.
Ce ne dorim de la Educaţie
„N-am văzut în niciun program de reformă un element de clarificare a scopurilor sistemului de învăţământ. Reforma din 2011 e foarte concentrată pe piaţa muncii – a lipsit acest element despre ce societate vrem să construim prin intermediul educaţiei. Dacă nu avem o viziune clară despre ce vrem să fie capabili în societate elevii la 18 ani, dacă nu avem o viziune despre societatea în care va trăi, ce rol va avea, ce pot oferi şi ce le trebuie oferit mai departe, atunci reforma deja ignoră ceva crucial“, spune şi Mihai Vasile.
Sociologul Sebastian Ţoc spune că scopurile sistemului educaţional pot fi clarificate doar în urma unei dezbateri incluzive, dar că dezideratul unor cetăţeni autonomi pare să fie fundamental pentru orice viziune adecvată despre ce vrem să însemne o educaţie de calitate.
„Putem începe prin a clarifica care e scopul educaţiei într-o societate în curs de dezvoltare şi din ce în ce mai polarizată precum România, iar aici, desigur, e nevoie de o înţelegere a realităţilor sociale care au impact asupra a ce se întâmplă în educaţie. Adică să ne gândim ce rezultate ne dorim într-un sens mai complex, adică cum am vrea să fie viitorii cetăţeni, şi apoi să ne gândim ce poate face şcoala pentru a contribui la aceste rezultate – contribuţia poate fi directă sau indirectă. E dificil de spus acum exact cum, dar putem să ne gândim că e nevoie de indivizi autonomi, iar pentru asta ai nevoie de oameni cel puţin cu competenţe de bază, cu gândire critică, care înţeleg minimal tipul de societate în care trăiesc, care sunt mai solidari, care au capacitatea să-şi dezvolte competenţe profesionale, oricare ar fi ele, şi care colaborează cu indivizi sau cu instituţii când e nevoie. Desigur, e nevoie şi de reciprocitate din partea instituţiilor statului, care, în momentul de faţă, nu prea funcţionează“, susţine Sebastian Ţoc.
FOTO Arhivă
Măsuri sociale mici cu impact mare
Măsurile care ar putea avea efecte pozitive la scară largă vizează problemele sociale fundamentale care frânează orice fel de oferire a unor oportunităţi adecvate. „Vorbim pur şi simplu de garantarea accesului la educaţie ca deziderat – nici nu spun de garantarea accesului la educaţie de calitate, ci efectiv garantarea accesului, pentru că există zone întregi în această ţară unde pur şi simplu nu există acces“, spune Bogdan Florian.
Garantarea accesului se poate traduce într-o varietate de măsuri. La nivelul unor intervenţii care iau în serios contextul social şi economic în care există sistemul de învăţământ, Mihai Vasile atrage atenţia asupra a două politici care sunt în ultimă instanţă simple, dar care pot avea consecinţe pozitive ample. „Un impact foarte bun nu l-ar avea o măsură strict educaţională, ci una socială: asigurarea unei mese calde pentru copii în şcoală. Pur şi simplu să existe cantine cu oameni angajaţi din comunitate. Ţi-ar asigura că acei copii nu sunt flămânzi, iar acest lucru ar fi un progres fantastic. Tot pe partea socială, aş zice că ar fi foarte important să ai nişte ajutoare sociale care chiar să compenseze neajunsurile materiale în cazul familiilor dezavantajate. Unde lucrez eu, băieţii la 14-15 ani sunt deja bine înfipţi în câmpul muncii. Familia ajunge la o saturaţie în care pur şi simplu nu mai are resurse financiare, copiii văd că sunt în forţă şi muncesc cu ziua. Nu spun că trebuie să le dai 100 de lei pe zi ca să rămână la şcoală, dar nici nu poţi să le zici că dacă stai aici nu ştiu câţi ani şi înveţi, vei ajunge tu, cândva, în viitor, să câştigi probabil un salariu minim. Evident că vor alege să se ducă acum la muncă şi să abandoneze şcoala“, explică Mihai Vasile.
Regândirea programei şi reevaluarea statutului profesorilor
Strict în interiorul sistemului de educaţie, ce-i de făcut curge aproape automat din diagnozele larg acceptate despre tarele unor elemente-cheie pentru o educaţie minimal funcţională. „Formarea profesorilor e foarte importantă, dar trebuie să vină la pachet cu o schimbare a statulului profesorului în comunitate – ar trebui să fie cea mai atractivă meserie. Cum se bate lumea la admitere la Drept şi la Medicină, aşa ar trebui să fie şi la învăţământ. Pentru acest lucru, evident, în primul rând e nevoie de salarizare mare de la debut şi stabilitate în carieră, iar apoi să existe condiţii optime: nu te iau şi te arunc într-o şcoală şi te las acolo, eventual doar te mai controlez din când în când. Trebuie să ai un sistem real de suport, iar inspectoratele ar trebui să se reinventeze ca centre de suport pentru profesori, partea de inspecţie încetând să fie una mai degrabă de pedepsire, cum se întâmplă în prezent“, spune Vasile.
Formarea unor cadre didactice competente e direct legată de modernizarea programei şi a modului general în care este gândit actul pedagogic. „Dacă ai profesori bine formaţi, poţi să ai mai multă încredere în ei ca să organizeze materia în funcţie de necesităţile de la nivelul clasei. În momentul de faţă, învăţământul e foarte liniar. Dacă ai lipsit când s-a predat litera E, ai puţine posibilităţi de recuperare. Iar lucrurile se leagă – ai lipsit două săptămâni, te cam ocupi tu ca elev să le recuperezi, pentru că profesorii nu au resursele necesare pentru a face asta. Dacă programa ar fi circulară şi ar urmări formarea unor abilităţi şi competenţe, atunci ar dispărea aceste realităţi în care profesorii adesea se concentrează pe a face neapărat unele lucruri din materie şi se ţin de acest proces orice s-ar întâmpla. Altfel spus, începutul rezolvării problemelor interne ale sistemului de educaţie presupune o reformă curriculară care să dea mai multă putere unor profesori mai bine pregătiţi şi mai bine plătiţi“, mai susţine expertul.
Articol apărut în cadrul serialului „România Frânată”, Weekend Adevărul, nr. 526, 17-19 septembrie 2021.
Se încarcă comentariile...
