Cea mai grea slujbă neplătită din politica americană. Rolul primei-doamne
0
Primele-doamne sunt figuri atât de atent analizate, încât nicio parteneră a vreunul preşedinte nu s-a dovedit imună la criticile care i s-au adus în timpul şederii la Casa Albă. De la hainele pe care le poartă, la cauzele pe care le susţin şi la felul cum interacţionează cu soţii lor ori cu cetăţenii – unii oameni mereu găsesc câteva ceva negativ de spus referitor la acţiunile lor.
Fie că este prea timidă sau prea îndrăzneaţă, prea activă sau prea absentă, prea modernă sau prea conservatoare, pare că nicio primă-doamnă din Aripa Estică nu a reuşit să personifice idealul femeii americane.
Practica îndelungată de a o judeca pe soţia preşedintelui a început atunci când Martha Washington i s-a alăturat lui George după ce acesta a câştigat preşedinţia. Washington a primit o combinaţie de laude şi condamnare atunci când a ajuns la New York. Unii reporteri i-au aplaudat ţinuta de călătorie şi au notat că hainele sale erau produse în Statele Unite, dar alţii au criticat îmbrăcămintea sa scumpă şi au argumentat că trăsura sa aducea prea mult aminte de regalitatea britanică.
Încă de la bun început, soţia preşedintelui era considerată un simbol public şi fiecare acţiune a sa putea fi comentată şi criticată de către presă şi oameni. Natura dificilă a acestei poziţii era atât de evidentă încât, cu luni de zile înainte să devină cea de-a doua femeie care să îndeplinească acest rol, Abigail Adams şi-a exprimat rezervele în legătură cu posibilitatea de a îndeplini aşteptările pe care oamenii le aveau de la partenera preşedintelui american.
Toate primele-doamne sunt ridiculizate în timpul petrecut la Casa Albă. Unele critici se bazează pe personalitate, altele vin din aşteptările amorfe legate de acest rol şi altele sunt produsul unei abordări partizane. Atribute care sunt foarte apreciate la unele soţii sunt intens criticate la altele şi acţiunile niciunei prime-doamne nu sunt atât de impecabile încât ea să nu experimenteze vreun nivel de batjocură.
Atunci când o primă-doamnă se angajează într-un comportament care încalcă în mod clar normele prestabilite încât reputaţia sa este inevitabil afectată, ea s-ar putea trezi implicată într-un scandal de proporţii. Necuviinţele ar putea fi factuale, precum deturnarea de fonduri federale a lui Mary Todd Lincoln sau se pot baza pe zvonuri, ca cel al presupusei aventuri a lui Dolley Madison cu Thomas Jefferson.
Una dintre acuzaţiile cele mai frecvente aduse primelor-doamne este depăşirea limitelor rolului lor neclar. Poate că cel mai serios exemplu este cel al presupuselor fărădelegi comise de Edith Wilson. După ce soţul ei, Woodrow, a suferit un atac cerebral, ea a devenit gardianul preşedintelui şi a preluat multe dintre responsabilităţile sale, în loc să-i permită vicepreşedintelui să facă acest lucru. Acţiunile ei au fost puse sub semnul întrebării la acea vreme, dar în ciuda acestui fapt, a continuat să le facă încă 17 luni. Jurnalişti şi cercetători au supranumit-o, ulterior, „prima femeie preşedinte”, ca modalitate de a-i aplauda eforturile şi de a-i critica preluarea neconstituţională de putere.
Exemple mai puţin evidente, dar tot controversate de prime-doamne care-şi extind influenţa politică dincolo de presupusele limite ale poziţiei lor sunt Rosalynn Carter, care a participat la şedinţele prezidenţiale de cabinet şi a depus mărturile în faţa unui comitet din Senatul american, pentru a sprijini legislaţia privind sănătatea mintală; Nancy Reagan, care controla programul soţului său, bazându-se pe consultările cu un astrolog; şi Hillary Clinton, care a condus o reformă ratată a sănătăţii, în timpul primului său an la Casa Albă.
Michelle Obama şi Melania Trump, ca toate celelalte prime-doamne, au îndurat fiecare numeroase critici. Presa, publicul şi în special opoziţia au părut să se folosească de orice scuză pentru a le vorbi de rău în public pe femeile care fac, probabil, cea mai grea treabă neplătită din politica americană.
Atât Obama, cât şi Trump, au fost atacate pentru alegerile lor vestimentare, presupusul lor gust scump, implicarea lor politică (sau lipsa acesteia) şi numeroase alte subiecte. Una dintre cele mai mari dificultăţi pentru femei este natura extrem de partizană a mediului politic. Mulţi comentatori le-au luat la ţintă pe Michelle şi Melania ca modalitate de a le ataca soţii, de fapt, şi ca strategie de a câştiga simpatia audienţei de stânga sau de dreapta.
O altă provocare majoră a fost extinderea mediului de presă. Omniprezenţa canalelor de social media a însemnat că Obama şi Trump întâlneau un nou val de critici. În plus, aşteptarea ca femeile să ia contact cu publicul prin intermediul reţelelor de socializare însemna că erau evaluate şi pe baza noilor tipuri de comportamente de comunicare.
În ciuda noului context media, Michelle Obama şi Melania Trump au fost analizate în feluri care a copiat felul cum alte prime-doamne de la Casa Albă au fost judecate. Ele au fost acuzate că nu s-au comportat corespunzător rolului lor sau că sunt lipsite de feminitatea unei prime-doamne. De asemenea, au fost înţelese negativ pe baza capacităţii percepute şi dorinţei de a îndeplini obilgaţiile poziţiei.
Eşecul de a atinge standardele unei prime-doamne
Deşi nu există standarde exacte de conduită pentru soţia unui preşedinte, cam toate femeile care au îndeplinit acest rol au fost la un moment dat acuzate că se comportă într-o manieră care nu se potriveşte cu poziţia în care sunt. Astfel de afirmaţii se bazează de obicei pe ideea adânc înrădăcinată că perechea preşedintelui trebuie să fie un exemplu pentru femeile americane şi să întruchipeze criteriile vagi ale unei „femei bune”. Acesta este, evident, un ideal imposibil. Totuşi, nemulţumirile că o primă-doamnă nu se comportă în concordanţă sunt printre cele mai comune pentru orice soţie de preşedinte.
Obiecţiile legate de felul în care consoarta unui preşedinte îşi exprimă feminitatea ilustrează deseori neconcordanţe în felul cum femeile sunt apreciate. Laura Bush a fost atât aplaudată, cât şi criticată pentru că nu a purtat o eşarfă care să-i acopere părul atunci când a fost în Orientul Mijlociu – părerile pozitive spuneau că e o demonstraţie de putere feminină şi cele negative, o insultă pentru ţara gazdă.
Primele-doamne sunt analizate şi atunci când vine vorba despre cauzele pentru care militează. În ciuda faptului că primele-doamne tind să aleagă teme care se încadrează în ceea ce e perceput la modul general ca fiind „feminin”, există şi cazuri considerate problematice.
Barbara Bush a fost lăudată pentru că a ales alfabetizarea ca fiind cauza pentru care pledează, dar atunci când Laura Bush i-a continuat munca, criticii au argumentat că fostei bibliotecare îi lipseşte independenţa şi creativitatea de a-şi dezvolta propriile iniţiative.
Michelle Obama şi Melania Trump au fost ambele acuzate că nu se ridică la nivelul unei prime-doamne a Statelor Unite. În timpul şederii la Casa Albă, Obama a suportat răutăţi cu privire la incapacitatea sa de a îndeplini rolul de primă-doamnă, de la alegerea încălţărilor, la presupusul său caracter.
În primii doi ani petrecuţi în acest rol, Trump a fost taxată în mod similară în legătură cu alegerile sale vestimentare şi, de asemenea, a fost adusă în discuţie personalitatea sa, aparent lipsită de profunzime. De asemenea, atributele sale fizice au fost subiectul unei atenţii negative.
După cum demonstrează cei opt ani petrecuţi de Obama şi cei doi ani de Trump ca prime-doamne ale Americii, o soţie a unui preşedinte american contemporan nu poate evita cenzura prin ascunderea sa de ochiul public – ba chiar ar putea fi privită şi mai negativ dacă este absentă. Natura publică şi politică de a fi perechea preşedintelui face imposibilă o mulţumire a tuturor oamenilor, în acelaşi timp. Pentru a reuşi să supravieţuiască la Casa Albă, o primă-doamnă trebuie să dezvolte o latură mai puţin sensibilă.