Epava unui submarin nuclear sovietic, „bomba cu ceas” din Marea Norvegiei

În 1989, submarinul Komsomoleț s-a scufundat în apropierea coastelor Norvegiei. Patru ani mai târziu, BBC relata despre planurile de sigilare a torpilelor încărcate cu plutoniu toxic. Astăzi, noi cercetări avertizează că structura acestuia continuă să se degradeze.

Submarinul nuclear rusesc Komsomoleț/FOTO:X

„Komsomoleț este o bombă cu ceas care ticăie pe fundul Mării Norvegiei. Dacă nu se iau măsuri urgente, suntem cu toții în pericol.” Astfel descria riscurile activistul rus Greenpeace, Dimitri Litvinov, într-un reportaj BBC din anul 1993.

Aflat la o adâncime de 1,6 kilometri în apropierea coastelor norvegiene, după ce un incendiu la bord a dus la scufundarea sa cu patru ani înainte, Komsomoleț a stârnit rapid îngrijorare pe plan internațional. Două torpile cu încărcătură nucleară aflate în interior erau supuse coroziunii, existând riscul ca patru kilograme de plutoniu să fie eliberate în mediul marin.

Proiectat cu tehnologie sovietică de ultimă generație, Komsomoleț era un model unic datorită adâncimilor record la care putea opera. NATO anticipa că acesta va fi primul dintr-o clasă extinsă de submarine de atac de mari dimensiuni, însă niciun alt model similar nu a mai fost construit.

Un documentar din seria BBC Horizon din 1994 sublinia: „Komsomoleț trebuia să fie arma secretă invincibilă a Uniunii Sovietice, singurul submarin din lume capabil să navigheze și să lanseze rachete nucleare de la o adâncime de 1.000 de metri – de două ori mai adânc decât submarinele occidentale. Astăzi, epava reprezintă un dezastru științific și tehnic.”

Atunci când incendiul a izbucnit la 7 aprilie 1989, echipajul a reușit să aducă submarinul la suprafață, însă nava s-a scufundat după cinci ore, provocând moartea a 42 dintre cei 69 de membri ai echipajului. În momentul scufundării, o capsulă de salvare a propulsat cinci marinari blocați spre suprafață, dar un singur bărbat a reușit să iasă din ea înainte ca aceasta să se umple cu apă.

În urma impactului cu fundul mării, o explozie a sfâșiat coca de titan a submarinului, permițând apei sărate să intre în contact direct cu torpilele nucleare. O misiune de cercetare a oceanografilor ruși a stabilit că fragmente din structură s-au prăbușit sub forța exploziei „precum sticla”.

Opinii divergente privind remedierea

După producerea dezastrului, oamenii de știință au fost împărțiți cu privire la soluțiile aplicabile. Igor Spasski, specialist în cadrul Institutului Rubin (proiectantul submarinului), declara pentru BBC în 1993 că situația nu era una catastrofală, deși susținea necesitatea ranfluării epavei.

„În decurs de un deceniu, cele două focoase nucleare de la bord vor fi complet corodate de reacțiile electrochimice generate de apa sărată, iar plutoniul extrem de toxic se va scurge în mediu”, avertiza acesta într-o analiză pentru Institutul Naval al SUA.

Ecologiștii au atras atenția că pescăriile bogate din zonă ar putea fi sever afectate în caz de contaminare, periclitând siguranța alimentară regională. Totuși, un raport internațional din 1993 concluziona că un impact major asupra resurselor halieutice era puțin probabil.

În ciuda acestor evaluări contradictorii, s-au depus eforturi considerabile pentru limitarea riscurilor. Între 1995 și 1996, operațiuni complexe de inginerie submarină au izolat fisurile din structură și tuburile torpilelor pentru a izola materialul radioactiv. Deși lucrările au fost finalizate în iulie 1996, investigațiile ulterioare ale autorităților norvegiene au demonstrat că epava prezintă în continuare scurgeri, iar sigiliul aplicat avea o durată estimată de viață de doar 30 de ani.

Un pericol potențial pe termen nelimitat

Un raport publicat în martie 2026 arată că, deși torpilele rămân izolate, reactorul nuclear se deteriorează progresiv, eliberând periodic emisii radioactive în apă. Echipa Autorității Norvegiene pentru Radioprotecție și Siguranță Nucleară (DSA) a precizat că aceste emisii nu sunt constante, ci se produc sub formă de pulsații sporadice prin conductele de ventilație ale epavei.

Specialiștii consideră însă că nivelurile actuale de radiații nu reprezintă un pericol iminent. „Scurgerile radioactive din reactor au avut un impact minor asupra mediului marin înconjurător”, a declarat Ingar Amundsen, director interimar în cadrul DSA.

Totuși, această evaluare s-ar putea schimba. Hans Kristensen, directorul Proiectului de Informare Nucleară din cadrul Federației Savanților Americani, a explicat pentru BBC că atât reactorul, cât și torpilele nucleare reprezintă amenințări pe termen lung. Corodarea progresivă a epavei depinde de factori variabili, precum concentrația de oxigen din apă și starea curentă a sigiliilor aplicate în anii '90.

De asemenea, curenții oceanici pot influența rapiditatea cu care materialele radioactive se dispersează în lanțul trofic marin. „Faptul că submarinul a necesitat o primă sigilare reprezintă o recunoaștere oficială a acestui risc”, a adăugat Kristensen.

„Combustibilul nuclear se află în contact direct cu apa de mare și se degradează”, confirmă Amundsen. „Sunt necesare studii suplimentare pentru a înțelege procesele de coroziune, însă adâncimea de aproape 1.700 de metri face extrem de dificilă orice intervenție, iar în prezent nu există planuri concrete în acest sens.”

Kristensen subliniază că sunt necesare acțiuni urgente: „Ar trebui organizată cel puțin o nouă expediție pentru a evalua starea epavei. Cu o perioadă de înjumătățire de 24.000 de ani, plutoniul din focoase va rămâne un pericol potențial pentru o perioadă nedefinită la scară umană.”