Vitalie Ciobanu: „Patrie“ cu sila
0
Cu ocazia independenţei din 27 august mai multe televiziuni din Chișinău s-au molipsit de „duhul" unui patriotism de baionetă: te somează să te mândrești cu „țara ta, Republica Moldova", te îndeamnă să scoți tricolorul pe fereastră sau te asigură că ele, televiziunile, spre deosebire de tine (așa trebuie să înțelegi), „chiar iubesc Moldova".
Dincolo de agasantele generice și sloganuri „aniversare", găsesc un erzaț amar în aceste apeluri. Nu cred în ele nici măcar cei ce le articulează, exaltat, în „română și în rusă". Jurnaliștii respectivi o fac pentru bani - noi, publicul, suntem chemați să le luăm cabotinajul drept monedă curată, să iubim „neprecupețit" Moldova, ca niște debili mintal, doar pentru că am avut marele noroc să ne naștem aici.
Un mare noroc sau un ghinion abisal? E jalnică și umilă această dragoste de fațadă pentru un loc în care te-ai născut printr-o întâmplare, printr-un capriciu al sorții. Căci totul este hazard: dacă, spre exemplu, Basarabia nu ar fi fost ocupată de ruși, părinții mei nu s-ar fi întâlnit, e puțin probabil să se fi produs același lanț de împrejurări și intersecții de destine. În consecință, n-aș fi existat nici eu, iar din acest colț de pagină v-ar fi vorbit altcineva (eventual pe un ton mai optimist).
Aș vrea totuși să-i iau în serios pe acești „animatori de galerie", jurnaliști sau politicieni, și să-i întreb: ce facem cu cei care, fără să renunțe la nucul din curtea casei și la tizicul din gard, au o iubire ceva mai încăpătoare? Adică iubesc mai mult decât teritoriul ăsta ciuntit de Stalin, cu „steag la ONU" și cu două țarcuri separatiste? Le punem dragostea „transfrontalieră" într-un pat al lui Procust? Le servim un surogat de țară pe post de imperiu?.. Unii moldoveni iubesc România, nu se limitează la „republica" lor (nu se mulțumesc nici măcar cu România de azi, desfigurată și ea de comunism, iubesc o Românie ideală), ce facem, umplem pușcăria cu ei? Alți moldoveni tânjesc de dorul Rusiei - îi expulzăm peste Nistru?
Ce este independenţa, cum se întrebuințează? Snegur, Lucinschi și Voronin ne predicau un stat moldovenesc, pentru că își doreau niște posturi de președinți (la fel cum și-l dorește azi neconsolatul Marian Lupu), adică niște poziții de putere care să-i facă invulnerabili (să fii calif măcar pentru un ceas! un „ceas", iată, întins pe două decenii...). Dar statul nu este un scop în sine și nici stația-terminus a tuturor aspirațiilor unei colectivități, ci doar un mijloc, un instrument în slujba oamenilor care îl populează. Există valori mai presus decât statul: limba maternă, cultura națională, solidaritatea umană. Statul Republica Moldova îşi justifică existenţa atâta timp cât ajută la satisfacerea unor nevoi ale cetățenilor săi. Dacă „instrumentul" acesta s-a perimat, nu mai funcţionează, el trebuie reformat, înlocuit cu un altul - mai eficient, mai performant -, în caz contrar, el, statul, va începe să se creadă mai important decât cetățenii, va tinde să le suprime libertatea. Va deveni o dictatură.
Nu vreau să trăiesc într-o dictatură, ci într-o țară care mă respectă. Și abia atunci n-am să mai folosesc ghilimele când vorbesc despre ea.
Se încarcă comentariile...
