VIDEO Bocitoarea care face să plângă şi pietrele. „Nu m-am gândit vreodată că-l voi boci pe Lenin”

„Când boceşte Vera Grama, apoi plâng şi pietrele”. Aşa o caracterizează sătenii pe unica bocitoare profesionistă din satul Hârtopul Mare, raionul Criuleni. În palmaresul său are vreo 100 de defuncţi bociţi. Nu primeşte bani, ci plăcere, spune ea. „Îmi place să cânt, că dacă aveam bani, ajungeam artistă”, explică femeia originile pasiunilor sale.

Pe mătuşa Vera am găsit-o în curtea casei sale. Doar cutele adânci de pe faţă şi câteva fire albe de păr ieşite răzleţ de sub broboadă trădează vârsta femeii. În rest, bătrânica acum e în ocol, iar în câteva clipe dă indicaţii meşterilor care-i repară casa, apoi aruncă grăunţe păsărilor. „Iaca, zilele astea am căzut de pe scară şi cam şchiopătez”, spune mătuşa, vrând parcă să dea de înţeles că, de fapt, e şi mai iute.

Bocitul, din scârbă

Bocet sau cântec folcloric, mătuşa Vera nu face diferenţa. Dacă ar fi avut bani, astăzi poate cânta pe scenă, dar aşa - boceşte morţii. Oricum, recunoaşte că îi face plăcere atunci când plânge la capul defunctului pentru că numai aşa îşi etalează vocea, iar lumea o răsplăteşte cu „Doamne, ce frumos mai cântă şi mai ticluieşte cuvintele”. „Bocesc prin ogradă, pe deal când sunt la prăşit, prin grădină când pun în pământ. Oriunde. Tare îmi place să cânt şi să bocesc. Ştiu a boci pentru că sunt plină de amar”, explică femeia.

Bocetul e o parte din viaţa ei. Toată durerea, scârba şi ororile care i-au împrejmuit copilăria o varsă în bocet. Mătuşa Vera a crescut într-o familie numeroasă de şapte copii. După ce a murit tatăl său, lăsându-i pe toţi mititei şi cu dinţii de lapte, ea a rămas stâlpul casei.

„Cum să nu te înveţi a boci, dacă am trecut prin atâta jale şi chin. Nu aveam din ce face mâncare. Tot greul era pe mine. Mama - pe deal, iar eu - acasă. Aveam 13 ani şi spălam coridoarele la şcoală în locul ei. Sora cea mai mică de trei luni tot pe capul meu era. Tu poţi să-ţi închipui cum e să nu ai ce le pune fraţilor tăi de-ale gurii pe masă sau când vine iarna să nu ai de foc? Acum mai este o pensie, un ajutor social, da’ atunci nu era nimic. Cum să nu boceşti!”, zice ea în timp ce mai trage cu coada ochiului la meşterii de afară.

100 de morţi bociţi de bătrână

Femeia are în palmares vreo 100 de răposaţi bociţi. Şi-a petrecut rudele, prietenii şi vecinii plângându-i ca la carte, cu jale şi regret. Avea 14 ani când a bocit primul mort. Deşi au trecut 60 de ani de atunci, ţine minte acel moment de parcă s-ar fi întâmplat ieri. „Tata. A decedat după ce a stat opt ani la pat. Am plâns pentru prima dată. Nu mai avusesem experienţă, dar lumea a înmărmurit. «Doamne, de unde scoate fata asta aşa vorbe?!». Se mirau şi pietrele, aşa de frumos boceam”, îşi aminteşte ea.

Darul i se trage de la mama sa, care cânta ca o privighetoare. Dacă-i pierdeau urma atunci când pleca pe la o vecină, ea împreună cu surorile sale o găseau „adulmecându-i” vocea. „Se mai ducea mama prin mahala să mai stea la un pahar de vorbă cu vreo vecină şi să-şi mai verse amarul. Noi din urma ei. Ea nu ne lăsa, că se mai sătura şi ea de noi. O aşteptam cât o aşteptam şi ne porneam. Era simplu să o găsim. Ciuleam urechile şi unde auzeam în vreo ogradă cântece frumoase, acolo era ea. Noi nu i-am spus niciodată cum o deconspiram”, râde amar bătrâna.

Plăcerile nu se cumpără

Cântă la morţi pe gratis. Doar e o plăcere, spune ea, cum să iei bani? „Mie nu-mi plătesc. Pentru ce să-mi plătească? Pentru bocet? Noi, bocitoarele, ne ducem nepoftite. Chiar ieri a îngropat un bărbat, care are două fete, dar nu prea era jale. Eh, fetelor să fi venit eu”, se tânguie bătrâna, care afirmă că atunci când dă volumul mai tare la voce şi pune mai mult suflet, a doua zi are dureri de cap.

Cum nu se petrece nunta fără muzică, aşa nu se petrece şi mortul fără plâns. Bătrâna spune că vocea ţi-o dă Dumnezeu, dar textul - nu. Aşa că, „trebuie gărgăuni pentru a boci”. „Ca să iasă un bocet frumos, seara mă gândesc la text. Desigur, cunosc câte ceva şi din viaţa persoanei, de aceea îmi adaptez textul la fiecare mort. Nu plâng cu lacrimi, dar uneori nu mă pot abţine şi ele curg fără să vreau. Pot să bocesc până aproape cad. Trebuie să ai putere. Cânt şi în corul bisericii. Părintele nu-mi zice nimic, pentru că eu nu mă vâr când el ţine slujba de înmormântare. Trebuie să ai oleacă de minte”.

Boceşte de parcă ar fi mortul său

Deşi e modestă, bătrânica mai scapă câte o laudă la adresa ei. „Cânt frumos şi bocesc frumos. Mai sunt femei care bocesc, dar nu aşa ca mine. Când le aud, le dau la o parte că mă enervează. Ori boceşti, ori nu. Eu bocesc ca şi cum ar fi mortul meu. Câteodată le mai spun rudelor defunctului cum să-l bocească, dar spun că li-i ruşine. De ce să-ţi fie ruşine dacă e mortul tău şi trebuie jelit?”, se întreabă mătuşa, de cântările careia se minunează şi morţii pe care-i plânge. „Îi visez pe cei care îi bocesc. «Doamne, Veră, ce frumos m-ai bocit»”, zice mândră femeia.

Bătrâna i-a promis odată unei profesoare, care era în viaţă, că o va boci frumos. Deşi nu a fost invitată de rudele acesteia să o plângă, atunci când a decedat, mătuşa Vera a găsit ieşire din situaţie. „Am luat căldarea cu apă şi m-am dus la fântâna de pe strada principală, pe undă trecea mortul. Nimeni nu bocea, toţi tăceau. E, şi când am prins a boci, s-a mirat toată lumea. Fiica mea mă trăgea de fustă şi-mi zicea să închid gura. Da’ eu i-am spus să tacă ea, că acum sunt flămândă şi bocesc cum bocesc. Şi iaca aşa mi-am ţinut promisunea”, povesteşte ea, care se întristează la gândul că nu va avea cine o boci. „Am bocit pe atâţia, dar pe mine... Înainte de moarte am să ies în pragul casei, cum a făcut o cumnată de a mea, şi o să mă bocesc”...

Preziceri despre un război mare

Femeie crede că între viaţă şi moarte există o legătură. Ultimele cuvinte ale mamei sale au fost nişte preziceri, zice Vera Grama, care se înfioară şi plânge când le rosteşte: s-a născut când era război şi ar putea muri tot în vuietul bombelor. „M-am născut în 1941. Înainte de moarte, mama a spus că va fi război mare, mai întâi cu ţările cele mari, pe urmă va cuprinde şi ţările cele mici, iar sângele va merge până în brâul calului. Şi că nu ştiu dacă eu îl voi prinde. Tot război a fi, când oi muri. Noi suntem vinovaţi pentru ce se întâmplă. Dacă vezi că omul cade în groapă nu-l îneca, dar întinde-i o mână de ajutor. Oare nu vedeţi ce se întâmplă?”, se întreabă retoric bătrâna plângând.

Lenin, bocit, dar huiduit

Pentru a ne convinge că bocitoarea chiar e profesionistă, am rugat-o să bocească vreun conducător de ţară. Femeia a acceptat, dar precizând că va boci doar pe cineva deja decedat. L-am propus pe Lenin. Când a auzit numele lui Ilici a făcut nişte ochi mari de parcă l-a văzut pe Necuratul. „Nu-l bocesc, fată, pe Lenin. Noi putem să-i mulţumim, să stăm drept şi să vorbim strâmb. De, ne-a dat lumină, dar ne-a pus znacioc (insignă - trad. din rusă) la gât, iar azi nu am un ban în buzunar. Nu, categoric, nu pot să-l bocesc pentru că a fost comunist şi ne-a luat vaca din ocol. Au venit de la raion, că să plătim nalogurile (impozitul - trad. din rusă). Noi toţi eram mititei. Când ne-a văzut mama pe toţi că am ieşit în pragul casei, a luat un băţ şi a sărit la ei la bătaie. Sora mai mare a fugit în pădure cu vaca. Ce fel de lege era atunci? La şapte copii să le iei vaca, când nu aveam cu ce trăi. Şi acum să-l bocesc?”.

„Nu” şi „Nu”, a ţinut o bucată de vreme femeia. Apoi, după multe rugi, inima mătuşei s-a înmuiat, iar încreţiturile de pe frunte au dispărut: „A zice preotul că am înnebunit, dacă află (râde). Doamne fereşte, nici nu m-am gândit în viaţa mea să-l bocesc pe Lenin. Eu ţi-l bocesc, da să ştii că nu am vrut!”, spune răspicat femeia, care peste zece secunde începe: „Vladimire, Vladimire. Îi mulţumim lui Dumnezeu că a fost pentru noi şi bun, şi lumină ne-o tras, şi de toate ne-o făcut. Da’ acum timpurile care au venit, nici un ajutor de nicăieri nu ne dau, numai scârbă şi oftică tragem noi. Ce pot eu să-ţi spun mai departe, că era bine şi înainte, că luai de toate şi cumpărai. Da’ amu toate s-au scumpit şi tot pe Vladimir l-om pomeni, cât pe lume om trăi. Merge?”, încheie femeia.

Originile bocetului

Loreta Handrabura, viceministrul Educaţiei şi doctor în filologie:

În tradiţia românească, inclusiv în Republica Moldova, bocitoarele erau întâlnite la Curţile Domneşti. Ele erau angajate şi primeau o anumită remunerare. Desigur, cei săraci nu-şi permiteau o bocitoare. Pe la începutul secolului trecut, mai erau bocitoare profesioniste, care asistau acest spectacol funerar pentru a-i da culoare, în sensul de durere, resemnare sau nonresemnare pentru cei apropiaţi. Dânsele cunoşteau nişte reguli ale bocitului prin tonalităţile mai ridicate sau mai liniştite, în funcţie de toată atmosfera propriu-zisă. Atunci, când era un tânăr încă necăsătorit, nelumit, cum spune tradiţia, se mergea pe dimensiunea relaţiei părinte-copil, părinte neîmplinit că nu şi-a văzut copilul căsătorit. Astăzi, s-a pierdut această tradiţie. S-au formalizat anumite lucruri, dar s-a pierdut această tradiţie. Ceea ce încearcă să se păstreze în lipsa bocitoarelor profesioniste este ca cei apropaiaţi obligatoriu să bocească. Altfel se crede că acesta se trece fără a fi plâns cu adevărat.

„Bocetul, tradiţie păgână”

Pavel Borşevschi, protoiereu, parohul Bisericii „Sfântul Dumitru” din Chişinău:

Bocetul mortului este un obicei păgân. Bocitoarea ce face? Ea, fără niciun sentiment, spune cuvinte, trezind spirit de deznădejde în ceilalţi oameni. La înmormântare acest lucru este inacceptabil, deoarece scriptura spune că «plângi, dar încet ca să nu deranjezi sufletul celui răposat» şi nici pe ceilalţi oameni. Eu categoric interzic prezenţa bocitoareleor la înmormântare, iar celor apropiaţi le explic că mai bine să se roage, decât să strige: Unde te duci? În multe sate sunt bocitoare, poate nu profesioniste cum erau cu secole în urmă, dar sunt chemate. Mortul nu poate fi jelit şi nici noi. Dumnezeu e dătător de viaţă şi tot în mâinile Lui plecăm. În satul în care preotul cunoaşte dogmele respectiv nu sunt bocitoare, dar ele rămân fără pâine. Slujba de înmormântare este plină de conţinut, dragote creştină şi nădejede.