FOTO VIDEO Au salvat evrei de la moarte, riscându-şi propriile vieţi. Cine sunt moldovenii drepţi între popoare

Zeci de moldoveni au salvat evrei de la moarte în timpul Holocaustului, cu riscul propriilor vieţi. Din păcate, faptele lor eroice rămân necunoscute în ţara noastră. Statul Israel, în schimb, i-a răsplătit cu medalii şi onoruri.

„Drept între popoare“ este un titlu acordat de statul Israel, prin intermediul Yad Vashem, o instituţie înfiinţată în 1953, care are misiunea de a perpetua memoria martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului. Distincţia este oferită ne-evreilor care, în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful şi crima deveniseră politică de stat, şi-au riscat viaţa, familia şi averea, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi.

Acest titlu a fost atribuit, de cele mai multe ori post-mortem, unui număr de 79 de persoane din Republica Moldova şi 60 din România. Foarte puţin, dacă ar fi să comparăm cu ţări ca Polonia (6.454), Olanda (5.351), Franţa (3.760), Ucraina (2.472) sau Belgia (1.665), în total, până la 1 ianuarie 2014, fiind distinşi peste 25.000 de oameni din circa 50 de state. Mai trist este că faptele lor nu sunt cunoscute generaţiilor de azi, motiv pentru care vă prezentăm câteva dintre aceste istorii, ca exemple de curaj, onoare şi omenie.  

A vorbit pre limba neamţului

Ana Starostin locuia împreună cu mama ei, Eugenia, şi cu fiul său, Pavel, într-o mahala din centrul istoric al Chişinăului, în zona unde astăzi se află Academia de Studii Economice. În iulie 1941, în ghetoul din oraş a ajuns şi buna sa prietenă, Ida Binder, cu fiica ei de opt ani, Alla, tatăl căreia era plecat în Rusia. În primele luni, Pavel devenise omul lor de legătură, strecurându-se în ghetou pentru a le duce haine, medicamente şi mâncare. Când a început deportarea evreilor în lagărele din Transnistria şi executarea lor în masă, prietenii au început să-şi facă planuri cum să le salveze. Bunica Eugenia era de origine poloneză şi, cu ajutorul unui preot catolic, a reuşit s-o scoată pe copilă de acolo.

Familia a ascuns-o şi a îngrijit-o, expunându-se permanent pericolului. Odată, au scăpat ca prin urechile acului. În zonă aveau loc razii pentru prinderea dezertorilor şi Pavel a dus fata la o rudă din vecini, tanti Cleopatra. Tocmai în casa acesteia, în scurt timp, a intrat un militar neamţ, în căutarea fugarilor. Băiatul a alergat într-un suflet după bunica sa, care ştia germană. Curajoasă, femeia s-a apropiat zâmbind de soldat şi a început să pălăvrăgească nemţeşte cu el. Tânărul nu se aşteptase să-şi audă limba maternă pe o străduţă sărăcăcioasă din Chişinău şi, luându-se cu vorba, a uitat pentru ce venise. La sfârşit, a cerut o cană cu apă şi le-a mulţumit gazdelor.

Mai târziu, preotul a făcut rost de un certificat de naştere care demonstra că fata se numeşte Tamara Ranova şi este o poloneză din Bucureşti. Cu acest document fals şi plătind un şofer de camion de pe ruta Chişinău-Bucureşti, Alla a fost trimisă la nişte rude din România. După război, ea s-a întors în Moldova. Mama Ida supravieţuise în ghetou, iar tatăl Boris a revenit din Rusia şi, astfel, familia s-a reunit.

FOTO: Ida Binder-Tarasov şi fiica ei, Alla. Anul 1943 / Arhiva familiei Starostin

În 1994, salvatorii fetei au fost recunoscuţi drepţi între popoare. „Au ţinut mereu legătura. Acum, a mai rămas în viaţă doar Allocika, aşa cum o numea toată lumea. Locuieşte în Germania“, ne-a spus fiica regretatului traducător Pavel Starostin. „Nu cred că a fost o faptă eroică. Oricine cu bun simţ şi omenie ar fi făcut la fel. E impresionant, totuşi, cât de recunoscător este poporul evreu“, a adăugat Mariana Cucu.

A promis să le salveze fiica

În arhivele Yad Vashem sunt păstrate cu sfinţenie şi alte cazuri similare de prin părţile noastre. Unul dintre acestea îl are drept erou pe Adolf Buka, un ţăran din satul Suhaia Râbniţa, din stânga Nistrului. Încă de la începutul războiului în localitate s-au refugiat mai multe familii de evrei, printre care şi Mihail şi Maria Şnaidman, cu fiica lor de şase ani, Polina. Bărbatul le-a promis părinţilor că nu o va lăsa pe micuţă, dacă li se va întâmpla ceva rău. În toamna anului 1941, soţii Şnaidman au fost arestaţi şi împuşcaţi, iar Adolf a ascuns-o pe fetiţă şi a avut grijă de ea ca de propriul copil.

Peste ani, în adresarea sa către Yad Vashem, Polina scria: „Ţin minte cum îşi risca viaţa pentru a mă salva pe mine de la moarte. Odată, au venit nemţii şi românii. Eu eram pitită în sobă, trăgeam cu ochiul printr-o crăpătură şi tremuram de frică. Soldaţii l-au pus la perete şi au început să-l interogheze. Era alb ca zidul, iar ei îi strigau că-l împuşcă dacă nu le-o predă pe evreică“.

FOTO: Polina Şnaidman (medalion), la şcoală. Anul 1947 / yadvashem.org

Însuşi Adolf a descris astfel scenele de coşmar prin care a trecut: „M-au arestat şi m-au bătut cu biciul ca să mărturisesc unde am ascuns-o pe evreică. Le-am spus că n-am ascuns pe nimeni. Anchetatorul m-a lovit atât de tare cu biciul încât am leşinat. Când mi-am revenit, eram închis într-un subsol. Am stat acolo o zi, apoi am fost dus din nou la interogatoriu. M-au dezbrăcat şi m-au biciuit, mi-au lipit bărbia de un fier încins, dar eu nu recunoşteam nimic şi doar îi rugam să mă elibereze...“

Într-un final, a fost lăsat să plece acasă. În pofida chinurilor groaznice, a adăpostit-o în continuare pe Polina. Sperau amândoi că fetiţa îşi va găsi rudele, însă nimeni din familia ei nu supravieţuise. În anul 1961, Adolf Buka a înfiat-o oficial, iar în 2001 a primit titlul de „Drept între popoare“.

FOTO: Soţii Adolf şi Efrosinia Buka au adoptat-o pe evreica rămasă orfană / yadvashem.org

Fraţii care au scăpat de execuţie

Tot peste Nistru, la marginea oraşului Tiraspol, locuiau şi soţii Ivan şi Anna Nedeleak, cu cei doi copii ai lor. În decembrie 1941, femeia şi-a vizitat rudele din Odesa. Pe drumul de întoarcere, a întâlnit doi adolescenţi care i-au spus că merg la o mătuşă din Tiraspol. Camionul cu care au călătorit împreună a ajuns în oraş târziu, aşa că le-a propus să înnopteze la ea.

A doua zi, băieţii şi-au căutat mătuşa, dar n-au găsit-o şi s-au întors în casa Annei. Au recunoscut atunci că se numesc Efim şi Semion Mirocinik şi sunt printre puţinii, dacă nu chiar singurii, evrei din Oceakov (azi în Ucraina, regiunea Nikolaev) care nu au fost împuşcaţi de fascişti. Fratele mai mare, de 16 ani, fugise, iar cel mai mic a scăpat ca prin minune de executare.

Pe 17 decembrie, seara, cei 500 de oameni din ghetou au fost mânaţi de jandarmi la marginea oraşului, unde erau nişte tranşee antitanc. Unii reuşiseră să se îmbrace, alţii – nu. Era beznă, nu înţelegeam ce se întâmplă. Copii mici, plânsete, ţipete... În jur stăteau românii, în şanţ nemţii îi împuşcau pe evrei, în grupuri. Aşa a ajuns şi rândul nostru. Când a venit rafala, am căzut împreună cu toţi. Leşinasem. După ce s-a terminat execuţia, au luminat cu lanternele să vadă dacă a mai rămas cineva viu. Mi-am revenit într-un târziu şi am înţeles că sunt nevătămat. Era două noaptea, nu ştiam ce să fac, unde să merg. M-am târât până în satul vecin, unde mi-am reîntâlnit fratele“, îşi amintea Semion Mirocinik, într-un interviu pentru Yad Vashem.

Anna i-a adăpostit pe cei doi adolescenţi până în primăvară. Ziua se ascundeau în pod, noaptea coborau în casă. Gazdele i-au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte de sărbătorile creştine, i-au ajutat să se angajeze ciobeni într-un sat izolat. Până în 1944, fraţii Mirocinik au păscut vite şi au făcut munci agricole, fiind adesea vizitaţi de salvatorii lor.

FOTO: Fraţii Semion şi Efim Mirocinik din Oceakov au fost adăpostiţi în 1941 de „tanti Ana“ din Tiraspol, aşa cum o numeau pe salvatoarea lor / yadvashem.org

După venirea sovieticilor, Efim s-a înrolat voluntar în Armata Roşie şi a decedat în luptele pentru eliberarea Poloniei. Semion a păstrat legătura cu familia Nedeleak încă mulţi ani, chiar şi după ce a emigrat în SUA. În 1996, Ivan şi Anna au fost distinşi cu titlul „Drepţi între popoare“.

„Cine salvează o viaţă salvează întreg universul“

Acest verset din Talmud este gravat pe medalia care este acordată celor recunoscuţi „Drepţi între popoare“, alături de o diplomă. Însemnele le sunt înmânate laureaţilor sau urmaşilor lor, într-un cadru festiv, la Ierusalim ori la Ambasada Israelului din statul respectiv.

FOTO: Medalia primită de familia Starostin, în 1994

Titlul conferă şi cetăţenia de onoare a statului Israel (inclusiv cazare, pensie şi reduceri de taxe, pentru cei care merg să locuiască acolo). Numele eroilor sunt înscrise şi pe Zidul de onoare din Grădina Drepţilor între popoare de pe teritoriul Yad Vashem, care se află pe Muntele Amintirii din Ierusalim. Primii pomi au fost sădiţi aici chiar de salvatori şi de rudele acestora, când a început acordarea titlului.

FOTO: Oficiali moldoveni, în Muzeul istoriei Holocaustului, Sala Numelor / gov.md

În 2012, Memorialul Victimelor Holocaustului a fost vizitat de o delegaţie guvernamentală de la noi, în frunte cu premierul de atunci Vlad Filat, care a plantat un măslin în Poiana Naţiunilor, ca un mesaj de pace din partea Republicii Moldova.