Ultimele știri ⏱️Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

FOTO Poveste de iubire în vremea Holocaustului

Publicat: 01.03.2014 20:18

Ultima actualizare: 10.08.2022 23:53

Ororile Holocaustului i-au adus împreună pe Magdalena şi Kopel, protagoniştii unei iubiri demne de o ecranizare cinematografică. Destinul lor are ecou şi acum, când statul israelian i-a acordat post-mortem Magdalenei distincţia „Drept între popoare“

Idila dintre unguroaica Magdalena şi evreul Kopel s-a născut printre ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial. „Se întâmpla prin 1945...“, îşi răscoleşte amintirile moştenite de la părinţii săi Ervin Kapolovici (65 de ani), cel care este rodul iubirii dintre cei doi.

Ervin, care acum locuieşte în Satu Mare, mărturiseşte că drama prin care a trecut în special tatăl său a aflat-o treptat, pentru că acesta prefera să-şi trăiască amintirile dureroase în tăcere şi doar la insistenţele lui mai dezvăluia dintre întâmplările care au conturat un destin în mare parte tragic.
Slugă de la 6 ani

Kopel Kapolovici s-a născut în anul 1906 în orăşelul Danilov din Polonia, iar la vârsta de nici 6 ani a rămas orfan de ambii părinţi. Un vecin l-a luat pe băiat şi l-a adus în România la nişte cunoştinţe – o familie înstărită de evrei din localitatea sătmăreană Medieşu Aurit. Aşa a ajuns Kopel slugă la numai 6 ani, muncind atât cât putea un copil de vârsta aceea.

Ervin povesteşte că tatăl său s-a îndrăgostit de una dintre fiicele stăpânilor săi, iar pentru că aceştia şi-au dat, până la urmă, acceptul cu privire la relaţia celor doi, când Kopel a împlinit 18 ani s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Cu prima sa dragoste, Kopel a avut patru copii: trei fete şi un băiat.

Începutul coşmarului

Căsătoria fericită a durat 20 de ani, mai exact până în 1944, când Ungaria a trecut la aplicarea „Soluţiei Finale“ (planul nazist de exterminare în masă a evreilor europeni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), implicit în Transilvania de Nord – pe atunci ocupată de unguri în urma Dictatului de la Viena din 1940.

Atunci au început deportările. Toţi membrii familiei au fost luaţi şi duşi în diferite ghetouri, fiind ultima dată când Kopel şi-a văzut soţia şi pe cele trei fiice. Pe băiat avea să-l reîntâlnească după război.

Kopel a ajuns în ghetoul de la Satu Mare, unde a rămas până în 1945, când, în momentul în care armata rusă se apropia tot mai mult de ţara noastră, autorităţile maghiare din Satu Mare au decis să demoleze ghetoul, deţinuţii fiind trimişi în marş forţat către Austria.

Evadarea

În tot acest timp, Magdalena Lahoczki, o tânără săracă născută în 1901 în localitatea Soltvadkert din Ungaria, încerca să supravieţuiască în Budapesta. „La început, a lucrat la o familie bogată de acolo, ca slujnică, dar a venit războiul şi a trebuit să plece. Dormea într-un beci de la subsolul unei clădiri bombardate, iar ziua lucra la o cantină pentru soldaţi“, povesteşte Ervin.

Cam aşa se scurgea viaţa Magdalenei într-o zi de primăvară timpurie de la începutul anului 1945, când Kopel şi alte câteva sute de deţinuţi mărşăluiau printre ruinele Budapestei, epuizaţi de atâta drum şi de foame. „La un moment dat, tatăl meu i-a zis colegului care mergea alături de el: «Noi oricum vom muri. Putem însă alege dacă murim acolo, în Austria, peste trei zile, sau murim acum». Aşa că, la un colţ de stradă, s-au ascuns după nişte ziduri şi au reuşit să scape din ochii soldaţilor care păzeau convoiul“, explică fiul celor doi.

Ervin spune că tatăl său i-a povestit ulterior că militarii nu ţineau o evidenţă nominală a deţinuţilor pe care îi duceau, ci doar una numerică, iar dacă aceştia nu ieşeau la numărătoare, luau şi puneau în rând alte persoane pe care le găseau pe drum, indiferent dacă erau sau nu evrei ori romi. „Credeţi că numai evrei şi ţigani au murit în Holocaust? Nici vorbă! Au murit destui români, unguri şi polonezi“, afirmă bărbatul.

Magdalena, salvatoarea

Odată scăpaţi din convoi, cei doi evadaţi au căutat imediat un adăpost. Văzând în apropiere o clădire cu geamurile şi uşile sparte, s-au gândit că nu vor da peste nimeni acolo şi au încercat să intre în beci. În timp ce forţau uşa beciului, o voce de femeie i-a întrebat pe un ton speriat cine sunt şi ce caută acolo. Era Magdalena.

Fugarii i-au explicat în ce situaţie sunt şi că sperau să se poată adăposti acolo, însă femeia i-a refuzat. „La început, i-a fost teamă. Le-a spus şi lor că vor fi prinşi şi vor fi împuşcaţi cu toţii, inclusiv ea. Dar până la urmă, a acceptat şi chiar în seara aceea au săpat împreună o groapă mai mare sub un coteţ de găini din curte, în care să se ascundă. Au pus deasupra o uşă din scânduri peste care au presărat excremente de păsări, ca să nu-şi dea nimeni seama că este ceva jos“, relatează Ervin.

Cerere în căsătorie

Fugarii stăteau în groapă toată ziua, ieşind doar noaptea, pentru scurtă vreme, pentru a-şi face necesităţile fiziologice. Magdalena, sub pretextul că dă de mâncare găinilor, mergea din când în când şi le mai strecura şi lor câte o coajă de pâine.

După două săptămâni, sovieticii au ocupat Budapesta, iar cei doi prieteni au ieşit din ascunzătoare. Pentru că de soţia sa nu mai ştia nimic de mai bine de un an şi pentru că se gândea că este foarte probabil să n-o mai vadă niciodată, dar şi pentru că începuse, în cele două săptămâni petrecute în groapa de sub coteţul din Budapesta, să prindă drag de Magdalena, care pe atunci avea 44 de ani, Kopel i-a cerut unguroaicei să-l însoţească şi să vină în România.

„I-a spus că îi datorează viaţa şi că vrea să o răsplătească. Dacă, printr-o minune, soţia sa ar fi scăpat cu viaţă, avea să-i ofere orice cadou şi-ar fi dorit ea ca răsplată. Dacă mama celor patru copii ai săi nu avea să se mai întoarcă acasă, ar vrea să o ia de soţie dacă, bineînţeles, îşi doreşte şi ea acest lucru“, redă Ervin modul mai neobişnuit în care tatăl său a cerut-o în căsătorie pe mama sa.

O nouă viaţă

Magdalena a acceptat, iar cei doi s-au întors în România, la Medieşu Aurit. Kopel şi-a găsit casa devastată, aşa că, împreună cu Magdalena, a luat totul de la zero. Şi-au făcut o casă, şi-au încropit o gospodărie, iar după câţiva ani s-au căsătorit şi în 1948 a venit pe lume Ervin.

„După vreo trei luni de la revenirea în ţară, s-a întors acasă şi fiul său din prima căsătorie. El scăpase, dar nu a vrut să rămână în România. Şi-a făcut bagajul şi a plecat în Israel, unde şi-a întemeiat o familie. Din păcate, a murit destul de tânăr, în războaiele de acolo, aşa că nu a mai rămas chiar nimeni din prima familie a tatălui meu“, explică Ervin.

Vorbea şase limbi

Magdalena şi Kopel au trăit împreună la Medieşu Aurit până în 1975, când femeia a încetat din viaţă. „Tata a trăit până în 1996, în ciuda traiului foarte greu pe care l-a dus, aproape 91 de ani. Chiar şi el se mira. Şi ştiţi ce este interesant? Că, deşi nu a făcut nici măcar o zi de şcoală, a fost un om foarte deştept care a învăţat singur să scrie şi să citească româneşte şi ungureşte şi ştia să vorbească şi rusă, germană, ebraică şi un pic şi poloneză“, spune admirativ Ervin.

Citește și: Lucian Bode: "Ruperea USL, nici o pierdere pentru Sălaj"

Recunoaştere din partea statului israelian

Povestea Magdalenei şi a lui Kopel a ajuns şi în atenţia statului israelian. „Am fost mereu impresionat de povestea lor, iar în 2011 m-am hotărât să le scriu celor de la Yad Vashem, Autoritatea pentru Memoria Eroilor şi Martirilor Holocaustului“, explică urmaşul cuplului Kapolovici.

Anul acesta, în Sălaj, la Şimleu Silvaniei, la ceremonia organizată la Muzeul Holocaustului din Transilvania de Nord pentru marcarea Zilei Internaţionale a Holocaustului, ambasadorul Israelului la Bucureşti, Dan Ben-Eliezer, i-a înmânat lui Ervin certificatul „Drept între popoare“, emis post-mortem pe numele mamei sale, Magdalena. Este cea mai înaltă distincţie acordată de statul israelian ne-evreilor care au contribuit, în timpul Holocaustului, la salvarea vieţilor unor evrei.

Titlul a venit însoţit de o diplomă şi de o medalie inscripţionate cu numele Magdalenei. Acest nume se regăseşte şi pe Zidul de Onoare din Grădina Drepţilor între popoare de pe lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Titlul conferă cetăţenia de onoare a statului Israel, inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe pentru cei care vin să locuiască în Israel.

„Schindler de România“

Distincţia „Drept între popoare“ nu o au decât câteva zeci de români. În Sălaj, spre exemplu, o singură persoană a primit recunoaşterea statului israelian pentru gestul său altruist prin care, în 1944, a salvat de la moarte sigură trei evrei. Este vorba despre şimleuanul Alexandru Cherecheş, supranumit şi „Schindler de România“, stins din viaţă anul trecut, la vârsta de 85 de ani.

Povestea salvării celor trei evrei din Şimleu Silvaniei a fost spusă reporterului „Adevărul“ chiar de Alexandru Cherecheş, în 2009. „Pe atunci aveam doar 17 ani. Era în 1944, atunci când toţi evreii au fost duşi la ghetoul din Cehei (judeţul Sălaj). Eram la cinci kilometri de Şimleu Silvaniei, în apropiere de pădurea Bic. Mă duceam la bunicul meu, care avea acolo pădure şi livadă, când am auzit câinele lătrând. Cineva m-a strigat. Era un evreu cu barbă, care m-a întrebat dacă sunt român sau ungur. Când a aflat că sunt român mi-a cerut să-i ajut. Atunci am văzut că sunt trei evrei care se ascundeau de frică să nu fie deportaţi“, a povestit bătrânul. Şi-a anunţat tatăl, fugit şi el de la Carei, acolo unde fusese dus la muncă forţată.

Şi-au riscat viaţa

„Tatălui meu i-a fost milă de ei şi, împreună cu mama, mergeam în fiecare seară şi le duceam mâncare şi apă. Era tare periculos ce făceam, iar dacă eram descoperiţi, cu siguranţă eram împuşcaţi toţi. Am mers în fiecare noapte. Într-o zi însă, cineva a aflat că în pădurea de la Bic se ascund evreii, iar ungurii au dat poruncă să fie încercuită zona. M-am speriat, aşa că am fugit acasă şi i-am povestit mamei, care a şi plecat pe jos spre Ciucea, acolo unde era frontiera cu România“, a povestit Alexandru Cherecheş.

Acolo l-a rugat pe un localnic să îi ajute pe tata şi pe cei trei evrei să fugă în România. Toţi au fost salvaţi, iar după război, doi dintre ei s-au reîntors la Şimleu, să-i mulţumească lui Cherecheş. „Când mă gândesc prin ce-am trecut... Ne puteau împuşca pe toţi“, spunea atunci şimleuanul.

Reconstituirea

Fapta lui Cherecheş nu a rămas trecută cu vederea de statul israelian. Daniel Stejeran, directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord din Şimleu Silvaniei, a luat legătura cu reprezentanţii Institutului Yad Vashem din Israel. „Împreună cu Elly Berkovitz Gross, una dintre supravieţuitoarele Holocaustului, am încercat să-i găsim pe urmaşii celor trei evrei, care locuiesc în America. Doamna Elly a dat anunţ într-un ziar din New York şi astfel am reuşit să o găsim pe fiica lui Lax, unul dintre cei trei evrei salvaţi de la moarte de Alexandru Cherecheş. Ea a depus la Yad Vashem mărturii scrise despre evenimentele din 1944, iar la 16 aprilie 2009, după un proces destul de îndelungat, care a început în 2007, Înaltul Tribunal de Dreptate a hotărât ca Alexandru Cherecheş să primească distincţia «Drept între popoare»“, explică Daniel Stejeran.

Potrivit acestuia, distincţia este una extrem de importantă. „Statul israelian consideră că dacă ai salvat o viaţă, ai salvat un popor. Gândiţi-vă că şi în acest caz, au fost salvate trei familii, care astăzi numără 500 de persoane“, adaugă el.

Pentru gestul lui din 1944, Alexandru Cherecheş a fost comparat cu omul afaceri german Oskar Schindler, membru al Partidului Nazist, care, în timpul Holocaustului, a salvat vieţile a peste o mie de evrei. Povestea uluitoare a germanului a stat la baza unui celebru film, „Lista lui Schindler“, regizat de Steven Spielberg.