(Foto) Republica Moldova: Au fost soldaţi în Armata Roşie

Câţiva basarabeni care şi-au satisfăcut serviciul militar în perioada sovietică au povestit pentru „Adevărul Moldova“ experienţa trăită într-una dintre cele mai de temut armate ale vremii. La doar 18 ani erau trimişi la mii de kilometri de casă, obligaţi să vorbească doar rusa, să suporte condiţii mizere şi să se supună fără crâcnire regulilor cazone.

Material realizat de: Anastasia Nani, Natalia Hadârcă, Virginia Dumitraş, Valentina Basiul, Domnica Negru

În perioada regimului sovietic, serviciul militar era obligatoriu pentru tinerii basarabeni, la fel ca şi pentru semenii lor din cele „15 republici-surori". Armata era considerată o „şcoală a bărbăţiei", iar cei care nu o urmau erau desconsideraţi. Moldovenii erau trimişi „să servească patriei" la mii de kilometri de casă, în toate colţurile URSS, de la Moscova până în Siberia sau Asia, dar şi în „ţările-prietene" din lagărul socialist.

Chiar şi după 20 de ani de la declararea independenţei Republicii Moldova, mulţi dintre foştii militari ai frontului roşu au nostalgia acelor vremuri şi continuă să serbeze, la 23 februarie, Ziua Armatei Sovietice. Majoritatea recunosc însă că armata la ruşi era o experienţă extrem de dură. 

La paza deţinuţilor

Tudor Nani (51 de ani) a fost recrutat în 1978. Nu ştia unde va merge şi nici ce va face. Povesteşte că a urcat în tren fără să cunoască destinaţia. A coborât peste cinci zile, la 2.000 de kilometri de casa părintească de la Ulmu, raionul Ialoveni. Se pomenise în Kazan, capitala Tatarstanului, din Rusia, un oraş cu oameni „cu ochi înguşti şi mititei". „Era pentru prima oară când am văzut atât de multă lume de diferite naţionalităţi la un loc. Nu ştiam prea bine nici rusa şi nici moldoveni nu erau prea mulţi în armată", spune bărbatul.

Citiţi şi:

Mărturii din temniţele iadului

Mai vie este amintirea primului glonţ tras.„Eram un copil când mi-au dat un kalaşnikov în mână. Cu ce emoţii am apăsat prima oară pe trăgaci! Eram la nişte aplicaţii militare, gloanţele îmi şuierau pe la urechi. Ploua şi era glod. Ni s-au dat indicaţii să ne târâm pe brânci şi să împuşcăm", îşi aminteşte Tudor Nani. A fost repartizat într-o garnizoană ce supraveghea vreo două mii cei mai de temut deţinuţi, într-un penitenciar cu regim strict.

„Mi s-au întipărit în memorie gardurile înalte cu sârmă ghimpată, militarii sovietici cu steluţe pe umeri, însoţiţi de câini dresaţi, şi feţele aspre ale celor care îşi ispăşeau pedeapsa de ani buni. De sus, de pe turnurile închisorii, urmăream cu automatul în mână ca totul să fie în regulă. Acum îmi dau seama că au pus pe umerii unor copii paza unui loc atât de periculos", a mărturisit Tudor Nani.

Poduri mobile pentru armată

Un alt basarabean, Ion Lazăr, a făcut armata la doar câteva zeci de kilometri de Chişinău, în Ucraina. „Am fost înrolat la 19 octombrie 1980. De la comisariatul militar ne-au dus cu trenul la punctul de triere din Odessa, unde erau adunaţi recruţi din toată Uniunea Sovietică. De acolo, am fost trimis în Regimentul de poduri şi pontoane din Reni. Ne-au ras pe cap, ne-au ars hainele civile şi ne-au dat uniforme militare. Arătam ca naiba!", râde bărbatul.

În primăvara lui 1981, regimentul a fost dislocat la o bază de pe Dunăre, pentru a învăţa cum se construiesc poduri de pontoane. „Ne-am instalat corturile într-un loc plin cu stuf. Cât ne-am aflat acolo a plouat fără întrerupere. Dimineaţa asamblam un pod masiv pentru artileria grea, iar seara îl demontam", îşi aminteşte Ion Lazăr.

Munca solicita un efort fizic enorm, fiindcă doar platforma podului cântărea 60 de tone. „Opt oameni ridicam câte o placă de metal de aproape jumătate de tonă. Căram şi traverse din lemn, fiecare a câte 96 de kilograme. Unii îşi pierdeau echilibrul şi cădeau în apă de la o înălţime de patru metri", povesteşte Lazăr.  „Erau prinşi cu plasa de câţiva camarazi şi scoşi la mal. Unii însă aveau ghinionul să cadă pe barele metalice care susţineau pontoanele. Îşi fracturau mâinile şi picioarele, iar unii şi-au frânt chiar coloana vertebrală", mărturiseşte Ion Lazăr.

Basarabeanul Ion Lazăr, în armată şi în prezent

A fost transferat apoi într-o unitate din Balta, prima capitală a Republicii Autonome Moldoveneşti, astăzi în componenţa Ucrainei. Şi acolo a tot cărat, de data aceasta armament într-un depozit subteran din pădure. „Depozitul imens era un obiectiv secret, de care nu bănuiau nici localnicii. Transportam armament de la gară doar noaptea. Uneori, pe la cotituri, cădea vreo ladă cu muniţii din maşină. Umblam apoi cu lanternele şi adunam minele pierdute", îşi aminteşte Ion Lazăr.  

La arme de pe băncile facultăţii

Eugen Beniş (70 de ani) resimte şi astăzi cicatricele educaţiei primite în armata roşie. „Disciplinaţi şi duri, aşa erau sovieticii", spune bărbatul. A fost înrolat de pe băncile facultăţii, la 21 de ani. Se întâmpla în 1962, când URSS s-a pomenit în criză de soldaţi în termen, deoarece trimisese un contingent militar important în Cuba, în sprijinul regimului comunist al lui Fidel Castro.

După o selecţie dură, Eugen Beniş a fost repartizat în Regimentul 2010 infanterie motorizată, din cadrul Armatei a 14-a, dislocat în oraşul ucrainean Nikolaev. „Eram supărat că a trebuit să las facultatea, dar am acceptat armata ca pe o provocare. Ordinul statului era lege, nu mă puteam opune", mărturiseşte bărbatul.

30 de secunde pentru îmbrăcat

În scurt timp, regimentul i-a devenit casă şi familie, reuşind să avanseze de la simplu sergent până la comandant de pluton, având în subordine soldaţi din toate regiunile URSS. Muştruluiala zilnică, până la epuizare, regulile de fier şi umilinţele din partea superiorilor erau un examen extrem de dificil pentru tineri. „Fiecare mişcare era cronometrată. Deşteptarea era la 6.00, iar pentru îmbrăcare aveai doar 30 de secunde. Cine nu se încadra în timp era pedepsit, nu mai avea zile libere. Mulţi tineri nu suportau acest regim dur. Unii plângeau, aveau căderi psihice", poveşte Eugen Beniş.

Bărbatul spune că pe atunci era mândru de statutul pe care îl avea şi se mândrea că prin mânile lui au trecut cele mai noi modele de arme. „Cehoslovacii şi germanii aveau maşini civile moderne, dar la tehnică militară nimeni nu se compara cu URSS", afirmă Eugen Beniş.

"Erau mulţi tineri care nu suportau acest regim dur. Unii plângeau, aveau căderi psihice.''
Eugen Beniş
fost comandant de pluton

Istoria Armatei Roşii

Armata Roşie a fost termenul folosit pentru forţele armate ale Uniunii Sovietice între anii 1918 şi 1946. Denumirea vine din perioada războiului civil rus, când aceasă armată era adversara Armatei Albe, loială ţarului. Din 1946, forţele militare ale URSS au fost redenumite oficial Armata Sovietică. Totuşi, în popor, continuă să i se spună şi astăzi „Armata Roşie".

A fost una dintre cele mai temute forţe militare, armamentul său nuclear crescând proporţional cu cel al Statelor Unite ale Americii. Armata Sovietică a invadat Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968, pentru a înăbuşi revoltele anticomuniste din aceste ţări.

Ultimul război la care a participat a fost cel din Afganistan, între 1979 şi 1989, în sprijinul guvernului prosovietic din această ţară, care lupta împotriva mujahedinilor. După căderea regimului sovietic, în 1991, Armata Sovietică a suferit modificări substanţiale, transformându-se în Forţele Armate Ruse.

Armata cea mai lungă

Serviciul militar în URSS era nu numai unul dintre cele mai dure din lume, dar şi printre cele mai lungi. Tinerii din republicile sovietice erau încorporaţi pentru o perioadă de trei ani, dacă erau recrutaţi la forţele terestre. În cazul celor care ajungeau la marină, stagiul era chiar mai lung, fiind de patru ani.

În primii ani de după al Doilea Război Mondial, România, aflată sub tutela URSS, a adoptat modelul militar sovietic. Românii făceau un stagiu militar obligatoriu de 3 ani, la armele de uscat şi 4 ani la marină. În anii '70, serviciul militar s-a redus la un an şi 6 luni, respectiv 2 ani. Stagiul militar obligatoriu a fost eliminat în 2007, locul recruţilor fiind luat de militari profesionişti. Până în 1989, în România, stagiul militar era considerat vechime în muncă.

Submarinele ruseşti, „spaima" americanilor

În 1962, când a plecat din Moldova spre Murmansk, în Nordul Rusiei, Ion Ionaşcu, din Orhei, pe atunci un tânăr de 20 de ani, nici nu bănuia ce-l aşteaptă acolo: ninsoare în luna august şi marea rece ca gheaţa. Patru ani şi-a făcut datoria faţă de „patrie" în aceste condiţii, în Flota nordică a Uniunii Sovietice.

Ion Ionaşcu a făcut serviciul militar la Flota nordică a URSS

După doi ani de pregătiri intense, timp în care a învăţat în amănunt cum sunt construite şi cum funcţionează submarinele, moldoveanul a fost trimis într-o misiune despre care şi azi vorbeşte în şoaptă. S-a îmbarcat la bordul unui submarin ce urma să transporte trei rachete balistice şi zece torpile peste Oceanul Atlantic. Nava a pornit din Marea Barents şi peste trei săptămâni a ajuns aproape de Cuba.

În larg, gata de atac

„Era perioada Războiului Rece. Misiunea noastră era ca, în caz de război împotriva Statelor Unite, să fim gata de atac. Americanii se temeau de ruşi, iar ruşii de americani. În fiecare zi primeam radiogramă de la Moscova cu instrucţiuni", povesteşte Ion, care era maşinist şi răspundea de presiunea hidraulică a submarinului.

Pentru că n-a mai fost nevoie de vreo intervenţie militară, peste două luni de stat în larg, submarinul a făcut cale întoarsă. Alături de Ion, pe navă mai erau zece moldoveni, dar şi ruşi, tătari şi reprezentanţi ai altor naţionalităţi din fosta URSS. „Ne înţelegeam foarte bine cu toată lumea. Uneori însă, când ne auzeau pe noi, moldovenii, că vorbim româneşte, ruşii ne făceau observaţie. Le răspundeam că n-au decât să ne înveţe şi ei limba, dacă vor să înţeleagă şi ei", spune Ion Ionaşcu.

Caviar şi ciocolată

Bărbatul susţine că pe submarin a avut o viaţă îndestulată. Marinarii nu duceau lipsă de nimic: în timpul liber puteau urmări filme sovietice la proiector, iar la masă li se servea carne cât doreau, peşte, caviar şi chiar ciocolată. „Ni se dădea şi câte o sută de grame de vin dulce pe zi, împotriva radiaţiei. Noi, moldovenii, îl mai schimbam uneori pe ciocolată cu ruşii, care căutau să bea cât mai mult. Adeseori consumau şi spirt destinat pentru lucrări tehnice", îşi aminteşte amuzat Ion.

Nelipsite pe vas erau orele săptămânale de ideologie comunistă (aşa-numitele  politzaneatia), predate de un „zampolit", adică un ofiţer de partid. „Acesta tot încerca să mă convingă să intru în partid. Îi tot răspundeam că nu m-am copt încă",  mărturiseşte bărbatul. După ce şi-a încheiat serviciul militar, Ion Ionaşcu a aflat că  n-a avansat în post în armată din cauză că avea un unchi care locuia în România.

4 ani era stagiul militar petrecut de recruţi la Marina Sovietică.

Ieri aviator, astăzi preot

Preotul Profir Garbuz (52 de ani) a făcut Şcoala de Aviaţie din Irkutsk, lângă Lacul Baikal, la aproximativ 7.000 de kilometri de Chişinău. După patru ani de studii, a servit „patriei sovietice" alţi opt, în regiunea Amur din Siberia, la hotar cu China. A fost inginer de avioane strategice, care plecau în misiuni de spionaj, cu rachete nucleare la bord, până la Polul Nord.

„Duhovnicul" aeronavelor militare

Parohul bisericii din satul Dolna, raionul Nisporeni, provine dintr-o familie de preoţi. Spune că a fost acceptat cu mari probleme în comsomol (Uniunea Tineretului Comunist), fără de care nu putea face carieră în Uniunea Sovietică, cu atât mai mult una militară.
„Tata nu mai slujea. Fuseseră închise toate bisericile şi nu şi-a găsit de lucru decât în colhoz. Dar oricum mă porecleau toţi popa", povesteşte fostul aviator.

În tinereţe nu s-a gândit la preoţie. Atunci era mult mai prestigios să devii aviator sau cosmonaut. Astăzi însă regretă că a ales cariera militară. „Anii aceia au trecut în deşert", afirmă el.

Duhovnicul de la Dolna a pregătit pentru zbor sute de avioane Tupolev 95, considerate cele mai moderne aeronave în URSS. Un avion lua la bord trei rachete a câte şase tone fiecare. Zbura până la 28 de ore fără escală şi se aproviziona cu combustibil în timpul zborului, povesteşte inginerul de aviaţie. „Nimeni nu putea lansa rachetele, codul era ştiut doar de superiorii de la Moscova", îşi aminteşte preotul Garbuz.

Dat afară din comsomol

A plecat din armată şi aviaţie după un incident cu KGB. Un coleg de unitate i-a adus câteva foi dintr-o revistă românească şi i-a zis: „Băi române, ce scrie aici?" „Era un articol despre proprietatea privată. Am spus că în România e mai bine să trăieşti, poţi să-ţi iei maşină, pe când în URSS trebuie să aştepţi 20 de ani ca să-ţi vină rândul la Jiguli sau Moskvici. Poate cel care mi-a dat paginile m-a şi turnat ulterior la Securitate", îşi aminteşte parohul de la Dolna.

A fost dat afară din comsomol pentru că era „element periculos" şi atunci a înţeles că asta înseamnă sfârşitul carierei sale militare. Incidentul a coincis şi cu destrămarea Uniunii Sovietice, când toţi moldovenii din Siberia reveneau acasă.

"Am spus că în România e mai bine să trăieşti, poţi să-ţi iei maşină, pe când în URSS trebuie să aştepţi 20 de ani ca să-ţi vină rândul.''
Profir Garbuz
preot, fost ofiţer de aviaţie