Familia Crudu, o dramă a deportărilor din 1949

La fel ca alte mii de basarabeni, familia Crudu din satul Cruzeşti din apropierea Chişinăului a trecut prin calvarul despărţirii şi exilului. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, deşi nu l-au găsit acasă pe capul familiei, Vasile, bolşevicii au trimis-o în Siberia pe soţia acestuia, Teodosia, şi pe cei şase fii ai lor.

Deportarea din 5-6 iulie 1949 a nenorocit aproape 12.000 de familii basarabene. Mame, taţi, copii, bunei, toţi au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi trimişi în Siberia pentru totdeauna, fără dreptul de a mai reveni. Unele familii, deportate în întregime, au încercat să-şi refacă viaţa în condiţiile dure de acolo. Altele însă au trecut şi prin calvarul despărţirii – o parte a familiei fiind trimisă în Siberia, iar alta rămânând în RSSM. Printre acestea e şi familia lui Vasile şi Teodosia Crudu din satul Cruzeşti, astăzi în municipiul Chişinău. 

Definiţia culacului era ambiguă şi lucrul acesta nu a fost întâmplător: cu cât mai confuz era definit duşmanul, cu atât mai uşor era să fie inclus în această categorie orice om care nu convenea regimului comunist.

Potrivit unei decizii a Biroului CC al PC(b) din Moldova din 30 august 1947, culaci erau consideraţi cei care în perioada anilor 1941-1944 foloseau lucrători sezonieri la lucrările agricole sau artizanale, exploatau munca altor ţărani ca recompensă pentru împrumuturi acordate în condiţii înrobitoare, închiriau maşini agricole altor ţărani contra bani sau produse agricole, aveau oloiniţe, mori, uscătorii de fructe şi legume sau practicau comerţul ori cămătăria.
Definiţia nu era decât o reiterare a unei decizii din 30 ianuarie 1930, a Biroului Politic al CC al PC(b) pan-unional de la Moscova, în ajunul lansării campaniei de colectivizare totală a agriculturii. Se ştie ce a urmat: deportarea celor mai înverşunaţi ţărani, care nu doreau să intre în colhoz, precum şi înfometarea ţăranilor recalcitranţi. Numai în RASS Moldovenească, în anii 1932-1933, din cauza foametei au murit circa 40.000 de persoane. Acelaşi model de sovietizare a fost urmat între 1940-1941 şi, mai ales, după 1944, în noile teritorii ocupate de sovietici, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, printre care Basarabia şi Bucovina de Nord.

O FAMILIE DE GOSPODARI CU MULŢI COPII

Familia Crudu era o familie numeroasă de gospodari basarabeni, cum se obişnuia pe atunci, fiind formată din nouă membri: tata, Vasile Ion, născut în 1895; mama, Teodosia Ion, născută în 1897; fiica Zinovia, din 1925; cel mai mare fiu, Ion, născut în 1928, precum şi alţi cinci fraţi: Petru (a. n. 1932), Gheorghe
(a. n. 1933), Sergiu (a. n. 1934), Constantin (a. n. 1939) şi mezinul, Ştefan (n. 1941). Familia Crudu avea în proprietate în 1949, în ajunul deportării, două case, 11 hectare de pământ arabil, 0,8 hectare de viţă de vie, doi boi, două vaci şi 15 oi. Pe baza acestor criterii, fusese inclusă în lista culacilor încă în 1948 şi urma să fie deportată în Siberia. Asta în ciuda faptului că – aşa cum am văzut mai sus – definiţia oficială a ceea ce însemna din punct de vedere al regimului sovietic culac nu făcea referire explicită la mărimea lotului de pământ sau la avere.

Capul familiei, Vasile Ion Crudu, ştia ce însemna includerea în această categorie şi a solicitat autorităţilor raionale ca gospodăria să fie scoasă din lista culacilor, dar fără succes. Zinovia s-a căsătorit în 1948, cu un an înainte de deportare. A reuşit astfel să evite strămutarea forţată în Siberia, întrucât, conform unei instrucţii emise de MGB-ul de la Moscova, din mai 1949, copiii care locuiau separat de părinţii lor (mai exact de capul familiei trecut în lista culacilor), având gospodăria lor proprie, nu trebuia să fie „ridicaţi”.

NOAPTEA FATIDICĂ, 5 SPRE 6 IULIE 1949

La ora 2.00, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, începea operaţiunea de deportare cu numele de cod „IUG“ („Sud“). Prin comparaţie cu deportarea din 12 spre 13 iunie 1941, care i-a luat prin surprindere pe basarabeni, cea din iulie 1949 era aşteptată, nu se ştia numai data exactă. În unele cazuri a fost deconspirată în ajun, de organele MGB şi ale MAI, fără voia lor. În seara de 5 iulie, localitatea Vadul-lui-Vodă, de exemplu, a fost invadată de 150 de autovehicule. Oricât au încercat autorităţile să explice că ar fi fost vorba de simularea unor pregătiri militare, nu toţi au fost creduli, aşa că s-au gândit că deportarea va avea loc foarte curând, poate chiar în noaptea următoare, ceea ce s-a şi întâmplat.

Vasile Ion Crudu pleca adesea la Chişinău pentru a vinde la piaţă produse din gospodărie şi în noaptea
respectivă nu a venit acasă, considerând că fără el familia sa nu va fi deportată. Mai ales că soţia sa, Teodosia, primise în 1946 Ordinul „Gloria maternităţii“ de gradul II. Potrivit instrucţiunilor de alcătuire a listelor de deportaţi, familiile care deţineau medalii şi ordine ale URSS, inclusiv mamele decorate pentru că dăduseră naştere la mulţi copii, erau exceptate de la deportare. Dacă datele nu erau complete, familiile prezentau pe loc dovada că au ordine sau medalii şi trebuiau să fie excluse imediat, fără alte formalităţi, din listele persoanelor ce urmează a fi strămutate în Siberia.

CE FOLOS DE ORDIN

Teodosia Crudu le-a prezentat ordinul reprezentanţilor puterii bolşevice care au dat buzna în casă, dar aceştia au fost neînduplecaţi. Ştiau că în ajun, din cauza concentrării masive de unităţi de transport în centrul raional

Vadul-lui-Vodă, se ascunseră vreo 50 de persoane, iar planul pe raion trebuia îndeplinit cu orice preţ, altfel puteau fi învinuiţi de sabotaj şi protejarea „duşmanului de clasă“. De aceea, deşi au văzut ordinul şi cu toate că lipsea capul familiei, grupul operativ (alcătuit dintr-un lucrător al MGB, doi soldaţi înarmaţi şi reprezentanţi ai activului de partid şi sovietic local şi raional), a insistat asupra deportării mamei şi a copiilor. În liste erau toţi cei şase băieţi, lipsea doar fiica Zinovia (care era căsătorită şi locuia separat).
Doi dintre cei şase băieţi, Sergiu şi Ştefan, au reuşit să fugă din casă, iar ceilalţi patru - Ion, Gheorghe, Petru şi Constantin, împreună cu mama lor au fost arestaţi. Li s-a dat jumătate de oră pentru a pregăti bagajul, în total 1.500 de kilograme pentru familie. Regimul sovietic permitea de data asta, prin comparaţie cu 12-13 iunie 1941, ca familiile să ia cu ele nu numai haine, veselă, produse alimentare (în cazul în care acest lucru nu era interzis de reprezentantul MGB), dar şi instrumente de lucru precum topoare şi ferăstraie, care vor fi confiscate la staţia de cale ferată şi repartizate într-un vagon special. Aceste instrumente erau necesare pentru ca deportaţii să-şi facă singuri locuinţe în care vor sta, fără ca statul să mai aibă grijă de aşa ceva.

ÎMBARCAREA ÎN TREN

Familia Crudu, precum şi alte familii din Cruzeşti, au fost duse cu maşinile până la staţia de cale ferată stabilită din timp. Nu am putut stabili la care exact, ştim însă că oamenii din raionul Vadul-lui-Vodă erau duşi la staţia de la Combinatul de Tutun din Chişinău şi la cea din Bucovăţ.
Zeci de persoane se ascunseseră în ajun, inclusiv trei membri ai familiei Crudu, după cum am menţionat mai sus: Vasile, capul familiei, şi doi fii – Petru şi Ştefan. Aceştia din urmă au fost daţi în căutare şi au fost găsiţi pe 8 iulie în sat, cu ajutorul localnicilor, ne spune cu amărăciune Lilia Crudu, fiind şi ei îmbarcaţi pentru a fi trimişi în Siberia. Tatăl lor, Vasile, nu a fost de găsit – era la Chişinău – şi astfel a putut evita deportarea. Familia a pierdut întreaga avere: două case, o pereche de boi, două vaci, doi porci, 15 oi, 80 de găini, 50 de gâşte, 11 hectare de teren arabil, 0,8 hectare de viţă de vie, numeroase utilaje agricole, şapte covoare, 20 de scaune, 20 de perne, o râşniţă manuală de produs făină, două boroane, un plug, un teasc şi multe altele, totul fiind confiscat de colhozul din localitate, dar şi de mai marii satului.

ÎN SIBERIA DE GHEAŢĂ

Membrii familiei Crudu au ajuns în regiunea Irkutsk după o lună şi jumătate. Acolo au încercat să-şi croiască o viaţă nouă, dar le-a venit foarte greu, mai ales la început. Sprijinul familiei au fost, mai ales în primii ani, băieţii mai mari - Ion, Petru, Gheorghe şi Sergiu, care lucrau la tăiat pădure. Mezinii Ştefan şi Constantin au urmat şcoala câţiva ani, parcurgând pe jos kilometri de drum prin zăpadă, o dată pe săptămână, când aveau ore.
„Tatăl meu a avut în plus nenorocul să-şi rupă câteva coaste după ce un brad a căzut peste el, a durat un an până şi-a revenit, din cauza asta pierzând un an de şcoală“, ne-a spus Lilia Crudu, fiica lui Ştefan Vasile Crudu. „Bunicul Vasile a rămas singur la Chişinău, a fost pus într-o listă cu cei care s-au ascuns în iulie 1949, dar aşa şi nu a mai fost deportat, ca şi alţii care erau la evidenţă la MGB. Abia după moartea lui Stalin a fost posibilă reunirea familiei, dar a trebuit să treacă încă mulţi ani până să se întâmple acest lucru“, adaugă nepoata lui Vasile Crudu.

DRUMUL LUNG SPRE CASĂ

Din ianuarie 1954, atât Vasile Ion Crudu, rămas la Chişinău, cât şi membrii familiei sale din regiunea Irkutsk au început să trimită scrisori la diferite instanţe de la Moscova şi Chişinău cerând să fie eliberată din exil cel puţin mama Teodosia, grav bolnavă. La alcătuirea acestor scrisori, foarte citeţe şi bine elaborate, într-o limbă rusă corectă, i-au ajutat nişte ucraineni cu care făcuse cunoştinţă familia Crudu. Cel mai mare fiu al soţilor Crudu chiar se căsătorise cu o ucraineancă acolo, în Siberia.
Prima scrisoare a fost trimisă la KGB-ul de la Chişinău, organul care pregătise operaţiunea „IUG“ din 1949 şi întocmise dosarul de deportare, de aceea se credea că este potrivit să se înceapă anume cu acesta. În scurt timp însă de la KGB a sosit un refuz categoric de a revedea dosarul, pe motiv că deportarea s-ar fi făcut corect, deşi în mesajul trimis se specifica că familia Crudu îşi prelucra cu forţele proprii pământul, deci nu putea fi calificată drept culăcească şi că Teodosia avea Ordinul „Gloria Maternităţii“ şi fusese strămutată forţat chiar contrar legilor sovietice. Aceste argumente însă nu aveau nicio importanţă pentru poliţia politică sovietică, aceasta nu dorea să-şi recunoască responsabilitatea pentru deportarea ilegală a unei familii.

ZECI DE DEMERSURI

În mai 1954, membrii familiei Crudu din exil, precum şi capul familiei de la Chişinău, încep să trimită corespondenţe la Ministerul Afacerilor Interne al RSSM. Sperau că acesta va fi mai blând decât KGB-ul, va accepta să revadă dosarul şi va permite revenirea la baştină a celor şapte membri ai familiei deportaţi în Siberia. Iniţial, şefii de la MAI ordonă începerea unei anchete cu
cinci-şase martori din satul Cruzeşti, inclusiv cei care au depus mărturie în 1949, ordonând ca ancheta să fie efectuată în mod obiectiv, aluzie clară la falsificarea de acte la care apelau în 1949 organele MGB care întocmiseră dosarele deportaţilor.

Toţi cei şase martori interogaţi, dintre care unii au depus mărturii compromiţătoare în 1949, spun că Vasile Crudu, capul familiei, nu a făcut nimic împotriva puterii sovietice, achita la timp impozitele, a fost primar în perioada interbelică din partea Partidului Liberal (în anii 1928-1929, potrivit nepoatei acestuia, Lilia Crudu), dar nu i se poate incrimina nimic, comportamentul său fiind ireproşabil. După o pauză de câteva luni, în februarie 1955, MAI-ul de la Chişinău reia interogatoriile cu alţi martori care, de data asta, toţi, unul ca unul, declară lucruri contrare celor spuse de ceilalţi martori în octombrie 1954. Şi anume că Vasile Crudu ar fi exploatat ţărani la strânsul recoltei în perioada interbelică, plătindu-le 15-20 de lei pe zi ş.a. Probabil,  schimbarea de optică a MAI se explică prin faptul că anumiţi lideri locali din satul Cruzeşti profitaseră de deportarea familiei Crudu şi au rugat organele MAI să nu-i permită revenirea, iar acestea au fost receptive la rugămintea activiştilor din sat.

ELIBERAŢI CU INTERDICŢIE DE A LOCUI ÎN RSSM

În ciuda refuzului autorităţilor de a permite repatrierea familiei Crudu, fiii mai mici, Constantin, Sergiu şi Ştefan, revin la Chişinău la tatăl lor la sfârşitul anului 1955. Ca urmare a unor alte numeroase demersuri, dar şi a contextului creat de condamnarea „cultului personalităţii“ de către Congresul al 20-lea al PCUS din februarie 1956, în martie 1956 este eliberată din exil Teodosia Crudu, iar în aprilie şi ceilalţi trei fii – Ion, Vasile şi Petru. Însă decizia respectivă nu le permitea să revină în Moldova. Se întorc totuşi, trăind ani la rând cu frica în sân că vor fi prinşi şi trimişi înapoi.

REABILITAŢI PE JUMĂTATE

În cele din urmă, toţi membrii familiei Crudu au obţinut permisiunea legală de a locui pe teritoriul RSSM, dar fără a reveni în localitatea de baştină. Acest lucru s-a întâmplat abia în octombrie 1959, după ce au trimis alte zeci de scrisori la diferite instanţe de la Moscova şi Chişinău în care cereau să le explice de ce au fost deportaţi şi de ce li se interzice să revină acasă. Toţi s-au stabilit cu traiul la Chişinău şi în sate din apropiere, precum Durleşti. În scurt timp, în 1959, Teodosia Crudu a decedat.
Familia Crudu a fost reabilitată în mai 1989, în baza unei decizii a Consiliului de Miniştri al RSSM. Au făcut numeroase demersuri pentru a-şi recupera averea, dar fără succes. „Ne-a rămas ultima speranţă, să apelăm la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg“, ne-a mărturisit Lilia Crudu, nepoata lui Vasile Crudu şi fiica lui Ştefan (care are acum 72 de ani şi e grav bolnavă de câţiva ani, din cauza traumelor suferite în exilul siberian).

“ Teodosia Crudu deţinea ordinul  „Gloria maternităţii“, dar asta n-a salvat-o de deportare. Igor Caşu, Istoric