EDITORIAL: În aşteptarea unui proroc?

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Cineva de sus pare să se fi îndurat şi impasul în care se zbătea ţara aşteptând ridicarea unui şef de stat făgăduieşte să ia sfârşit.După atâtea aşteptări, opinia publică parc-ar adulmeca deja focuri de artificii şi, în sfârşit, un somn liniştit după atâtea insomnii patriotice.

Mult năzuitul deznodământ victorios promite să fie asigurat de grupul transfugilor dinspre un partid fără apetit de autoreformare spre soluţia miraculoasă. Iaca-iaca, va fi (votat) cineva care, vorba autorului imnului moldovenesc, va reaprinde „facla" reînnoirii „din cheag de lacrimi, de dureri/ din trăsnet de mânie sfânta,/ şi din nădejdi şi zbuciumări,/ din năzuinţi şi frământări..."

Ţara se vede cu o nouă şansă să nu fie scoasă din joc şi să nu rămână fără de noroc. În plus, odată cu soluţionarea celei mai grave (sau grav inventate) probleme a naţiunii Republicii Moldova, cunoscuţii deja „clevetitori, duşmani de moarte/ şi cei cu limbi în două sparte/ atunci vor căuta frăţia / şi lepăda-vor viclenia"...

La rândul lor, scribii iresponsabili şi alte trupe speciale ale elitelor intelectuale nu vor mai mâhni cetăţeanul cu descrieri cinice despre epicentrul şi împrejurimile politicului bântuite de marasm moral, complot şi degradare. Şi va fi, în general, bine şi frumos...

Patetic, nu?
Este, în general, uimitor cum, în condiţiile unei culturi politice parohiale, o problemă tehnică, ce ţine de vehiculul guvernării, a fost transformată într-un fel de cauză disperată care ar trebui să fie depăşită sau soluţionată cu eroism sau chiar cu mucenicie politică. Nu se mai aşteaptă atât o guvernare bună, cât alegerea Preşedintelui.

Senzaţia este că dl Caragiale se iţeşte de după un colţ de parlament, întrebându-se dacă nu cumva a irosit prea mult timp cu alte regiuni vorbitoare de materna sa, în defavoarea meleagurilor de aici.

În acelaşi timp, toată lumea pare să închidă ochii la un lucru parcă evident: că alegerea şefului statului nu este un happy end şi nici măcar un end sau koneţ prea promiţător de viaţă politică păguboasă, ci un fel de început nou de drum. Cu un nou pol al puterii, în plus. Despre care nu se ştie încă nimic. Se vor tăia doar panglici inaugurale în Palatul prezidenţial reconstruit? Se va cultiva un nou fel de culturism politic? Se vor urzi împăcări sau noi dezbinări? Şi ce se va face cu aşteptările unui număr uriaş de alegători care-şi doresc, de fapt, un fel de vodă care să le facă dreptate în faţa egoismului politicianist? Măcar nişte explicaţii pe înţelesul tuturor vor urma?

Două lucruri, totuşi, vor fi clar benefice odată cu eventuala alegere, în sfârşit, a unui Preşedinte. Venitul din nou la urne va fi amânat. Unu. Şi doi: va apărea un pic de răgaz pentru politicieni, înainte de-a se lua din nou la harţă, să-şi arunce privirile în statistici şi clasamente pentru a vedea cam pe unde i-au pierdut sau uitat între timp pe moldoveni.

Undeva, de exemplu, unde doar vreo 17% din ei se mai simt datori să ajute cu ceva aproapele său ajuns la ananghie. Sau unde au mai rămas doar vreo 13% care-şi mai pot permite să aibă încredere în alţii. Ca să nu mai vorbim de faptul că doar unul din patru crede că alegerile sunt libere şi corecte. Aici şi în alte privinţe, cu excepţia celor patru moldoveni din zece care mor până a ajunge la pensie.