COMENTARIU Cu patru ochi sau ciclopi?

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Se închid sau îşi restrâng spaţiile de vânzare magazinele de carte - „Diverta", „Stand", „Pro Noi"... Explicaţia cea mai la îndemână este că vânzările de carte nu asigură profit.

O explicaţie urmată de alta: moldovenii nu citesc sau, cel puţin, nu cumpără cărţi. (Cărţi care, de altfel, sunt prea scumpe).

Astfel încât proverbul „cine ştie carte are patru ochi" a ajuns să fie redus aici, deseori, doar la cunoaşterea alfabetului, latin sau rusesc. În cazurile mai fericite - la gramatică, aşezarea cumva a cuvintelor în propoziţii, iar în cele mai îmbârligate - la „vorbitul sau scrisul frumos". Bun doar, acesta, să facă să saliveze sentimental şi poetic inadaptaţii sau inadaptatele la viaţa adevărată...

Unii ar spune că cea mai mare parte a populaţiei Republicii Moldova este maoistă într-un fel, fără să ştie. În sensul că parcă a luat drept călăuză practică afirmaţia lui Mao Tse-Tung că „a citi prea multe cărţi este dăunător".

Nu am de gând să mă prefac ipocrit alarmat în acest sens: ştiu câţi nici nu-şi vor ascunde în pumn căscatul în faţa vreunei militante sau vreunui militant care pledează isteric, bombastic, sentimental-mioritic pentru cititul cărţilor. Aşa că, într-un fel, nu este cu desăvârşire cazul să ne isterizăm cu privire la faptul că nu se citeşte decât, poate, pe apucate, şi de cele mai multe ori în sens de silabisire a facturilor, anunţurilor de publicitate, proceselor-verbale d-ale poliţiei, lozincilor partidelor sau listelor de bucate, să zicem... Cu atât mai puţin că nu există un cult al cititului, considerat o „excelentă inutilitate"... La ce-ar folosi vaietele? Ar schimba ceva?

Şi-apoi, nu este doar un fenomen moldovenesc. Se întâmplă şi la case mai mari. În... Marea Britanie - arată, de exemplu, unele statistici - la fiecare patru persoane este una care nici nu ia în mâini o carte, iar un sfert de populaţie nu a citit nicio carte pe parcursul ultimului an. În dreapta Prutului, de pildă, peste o cincime din români spun că nu citesc deloc cărţi, în timp ce peste o treime susţin că au citit o carte în ultima lună, în condiţiile în care peste 80% afirmă că au, totuşi, acasă o bibliotecă. Rusia se laudă că, fiind ţara cea mai cititoare din lume (în altă viaţă, în variantă sovietică, poate) are 5% care nu citesc niciun fel de cărţi. În Republica Moldova, însă, doar nouă moldoveni din 100 citesc zilnic ba una, ba alta, iar peste o jumătate din populaţie nu a ţinut în mână o carte în ultimele trei luni... Între atele fie spus, cred că statisticile reflectă aici doar partea vizibilă a aisbergului în privinţa fenomenului „necititului", lipsei de interes faţă de carte la moldoveni.

Ziceam că sunt şi curţi mai mari în care surprinzător de multă lume nu are chef sau deprindere să stea cu nasul în cărţi. Şi că nu e chiar cazul să suspinăm ca manelistele pe seama rezistenţei eroice a moldovenilor în faţa „zăbavei" cetitului... Dar preocuparea ar trebui să fie mare şi serioasă. Pentru că în cazul unei populaţii ca cea a Republicii Moldova consecinţele „repulsiei" sau nepăsării faţă de carte sunt mult mai grave, decât în cazul altor seminţii. În condiţiile unei concurenţe intelectuale personale sau colective aprige, ar trebui să ne amintim şi în această privinţă că ce i se permite lui Jupiter (moftul de a nu citi, de pildă) nu i se permite boului... Una este să spună o vedetă engleză, de exemplu, că nu a citit nicio carte în viaţă (pentru ea eventual au citit uriaş de mult şi cu folos vizibil predecesorii) şi alta este să afirme aşa ceva o vedetă moldoveancă...

Fără alte înzestrări şi posibilităţi de performanţă în dotare, moldoveanul măcar citit să fie sau, cel puţin, cu instincte sănătoase pentru lectură... N-o fi oare „irositul" timpului şi, poate chiar, al banilor pentru cărţi cea mai accesibilă şi de perspectivă investiţie aici?..

Şi în această privinţă, cu gândul ca orice moldovean la politicile statului, trebuie să opinez că şcoala - şi îmi asum această exagerare - de cele mai multe ori te dezvaţă să citeşti sau îţi cultivă lehamitea faţă de actul cititului... (Numai aşa-numitele compuneri prost concepute ca metodă, de fapt, de a dezvăţa să gândească elevul cât dezastru au făcut în devenirea intelectuală a copiilor, care ajung să înşiruie cuvinte golite de sens şi de acoperire raţională sau sentimentală...) Ca rezultat, câţi ajung să-l citească cu discernământ, nu doar cu bigotă admiraţie, pe Eminescu? Câţi ajung să-l savureze cu adevărat pe Creangă? Trebuie să te maturizezi şi să te scuturi de clişeele băgate pe gât la şcoală ca să poţi redescoperi şi reciti clasicii, ca să-i pomenim doar pe ei... Câţi, de altfel, mai apucă să facă aşa ceva?

Şcoala, ca şi atâtea familii, compromite de-atâtea ori orice deprinderi stringent necesare pentru lectură: felul cum este învăţat copilul şi adolescentul să citească în şcoală este un asasinat al cititorului normal care prin definiţie trebui învăţat să aibă busolă odată ieşit în largul lecturilor, să aibă simţ cultivat al orientării atunci când navighează prin marea de cărţi. Sigur că lectura este un exerciţiu personal, dar trebuie să existe un standard minim al volumului şi calităţii lecturii care trebuie să fie cultivat de şcoală...

Mie mi-ar plăcea totuşi să trăiesc într-o ţară în care se citeşte mai mult. Oamenii s-ar privi în ochi - nici nu trebuie câte patru - cu mai multă înţelegere, dragoste şi inteligenţă. Şi poate cu mai puţină îngâmfare, deoarece orice carte bună îţi arată şi că nu eşti chiar buricul pământului în lumea asta.