ARHIVELE COMUNISMULUI Soarta senatorilor şi deputaţilor basarabeni arestaţi de sovietici în 1940 (I)

Elitele politice ale Basarabiei au fost o ţintă specială a organelor sovietice de reprimare. Comuniştii au ordonat persecutarea intelectualilor imediat după anexarea provinciei. Aleşii poporului - deputaţii şi senatorii - au fost printre primii pe listele NKVD-ului pentru arestare. Au fost învinuiţi de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi de „luptă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“.

Alegerile libere, democratice şi directe organizate în Basarabia după 1918 au facilitat accesul în forul legislativ de la Bucureşti a celor mai vrednici reprezentanţi ai moldovenilor. Selectarea candidaţilor în cadrul partidului, lupta între formaţiunile politice şi convingerea alegătorilor erau procese care transformau campania electorală într-o competiţie. Evident, învingeau cei mai buni.

SENATOR DE CAHUL EXPULZAT ÎN ASIA MIJLOCIE

Viitorul legiuitor şi activist ţărănist Iacov Belousenco s-a născut în anul 1880 la Cahul (la doi ani de la retrocedarea de către România a sudului Basarabiei către Imperiul Rus). În acest oraş Belousenco a locuit toată viaţa. A urmat câteva clase primare, apoi şi-a ajutat părinţii la muncile agricole. Face patru ani (1902-1906) armată la ţar – în primii doi a fost soldat, apoi – gornist pe lângă cartierul general al diviziei. La izbucnirea Primului Război Mondial, în anul 1914, a fost din nou înrolat în armata rusă. Un an mai târziu ajunge prizonier la nemţi şi revine în Basarabia abia în 1919. Între aceste evenimente, se căsătoreşte şi devine tată a doi copii: fiica Elena şi fiul Ivan. Iacov Belousenco a aderat la Partidul Naţional Ţărănesc în 1922. În anul 1926 a fost ales preşedinte al unei cooperative agricole din localitate, funcţie pe care o deţine până în 1930. La alegerile din 1922, pe listele ţărăniştilor, a fost ales senator în Parlamentul României, mandat pe care-l păstrează până în 1926. A mers de opt ori la Bucureşti la şedinţele parlamentului. Belousenco a participat la votarea celor mai importante legi care au consfinţit statutul unitar al Statului Naţional Român.

Între şedinţele din parlament şi activitatea de partid, Belousenco îşi lucrează pământul (avea şase desetine). Viaţa paşnică a agricultorului s-a schimbat radical după 28 iunie 1940. Iacov Belousenco a fost arestat la mai puţin de o lună de la anexarea Basarabiei – la 12 iulie 1940. Culmea a fost că upolnomocenul (împuternicitul – trad. rusă) NKVD pentru judeţul Cahul, Hondacev, cel care l-a arestat, a obligat-o pe soţia lui Iacov Belousenco să fie martor la percheziţie. Belousenco a fost învinuit că „a fost membru al unui partid burghez“, „a desfăşurat agitaţie antisovietică şi a exploatat ţarănimea“.

Argumentele aduse de Belousenco cum că „Partidul Ţărănesc avea drept misiune lupta pentru drepturile ţăranilor“ i-a lăsat rece pe securişti. Nici martorii interogaţi nu au vorbit de rău despre Belousenco (cu excepţia unuia care a calificat Partidul Ţărănesc drept burghez). Cu toate acestea, maşinăria sovietică de exterminare se declanşase. După două interogatorii, la 30 august, a fost anunţat că ancheta preliminară a luat sfârşit, iar la 27 octombrie 1940 lui Iacov Belousenco i-a fost prezentat rechizitoriul. Dosarul a fost trimis pentru examinare Consfătuirii Speciale din cadrul NKVD a URSS.

„Instanţa de judecată“ extrajudiciară a URSS, compusă din două persoane, în „şedinţa“ din 11 ianuarie 1941 (fără participarea învinuitului, a acuzatorului şi a apărării) l-a condamnat pe Iacov Belousenco, în baza art. 54/13 - „Lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“, Cod Penal al RSS Ucrainene, la opt ani de privaţiune de libertate. „Sentinţa“ preciza că inculpatul Iacov Belousenco, fiind inapt de muncă, trebuie expulzat în Asia Mijlocie, în RSS Uzbecă pentru un termen de cinci ani. Soarta lui ulterioară nu este cunoscută.
Iacov Belousenco a fost reabilitat de Procuratura Generală a RSS Moldoveneşti la 20 aprilie 1989.

DEPUTAT DE ORHEI CONDAMNAT LA OPT ANI DE MUNCI CORECŢIONALE

Ion Moscovciuc s-a născut la 25 septembrie 1894, în satul Sârcova, judeţul Orhei. A terminat şcoala normală nr. 2 din Orhei în anul 1914. Până la 1917, a fost învăţător la Răspopeni. A păstrat dragostea de copii şi şcoală toată viaţa.

Ion Moscovciuc se încadrează în mişcarea de renaştere naţională, participând la renumitele congrese ale învăţătorilor din Basarabia din anul 1917, la care s-a optat pentru trecerea la limba română în învăţământ. Moscovciuc este printre cei 52 de consilieri ai judeţului Orhei care, la 25 martie 1918, a votat Rezoluţia Unirii judeţului Orhei cu România.

Dascălul Ion Moscovciuc a deţinut şi funcţii administrative în cadrul sistemului de învăţământ din judeţul Orhei. Astfel, din 1924 până în 1926 a fost locţiitorul revizorului-şef şcolar pe acest judeţ, iar în următorii doi ani a fost revizor-şef şi inspector şcolar. În 1928 a fost numit director al Şcolii normale nr. 2 din Orhei, funcţie pe care a deţinut-o până în 1933. După o pauză de patru ani, în care a fost deputat, în anul 1937 a fost numit din nou director al Şcolii nr. 2, fiind, totodată, învăţător şi preşedinte al sindicatului învăţătorilor din acest judeţ. A activat în cadrul Primăriei Orhei (1935-1936) şi a fost consilier judeţean (1936-1937).

FOTO Actualul Palat al Patriarhiei a găzduit în perioada interbelică Camera Deputaţilor României Mari

Ion Moscovciuc şi-a exprimat convingerile politice în 1918, când a aderat la Partidul Naţional Ţărănesc, care avea ca simbol coasa şi grebla. În anul 1922, această formaţiune se uneşte cu Partidul Liberal, iar Moscovciuc devine membru al acestuia. Din 1930 Moscovciuc a fost preşedinte al filialei din Orhei a PL. Peste trei ani, candidează la alegerile generale parlamentare pe listele liberalilor, fiind ales deputat în Parlamentul României. A participat la şedinţele Camerei Deputaţilor până pe 15 noiembrie 1937. La începutul anului 1940, în judeţul Orhei a fost organizat Frontul Renaşterii Naţionale, Moscovciuc devenind membru al biroului judeţean, ultima sa funcţie politică. Ion Moscovciuc se numără printre protagoniştii renumitei lucrări „Figuri contemporane din Basarabia“ apărută în anul 1938.

A fost arestat la 12 iulie 1940. Aşa cum se obişnuia atunci, ancheta preliminară a fost scurtă. Moscovciuc a fost interogat de cinci ori. De asemenea, securitatea a interogat şi doi martori. La 22 octombrie 1940 Ion Moscovciuc a fost anunţat că ancheta preliminară s-a încheiat, el fiind învinuit de luptă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare (art. 54/13, Cod Penal al RSS Ucrainene). Consfătuirea Specială a NKVD a URSS, unde a fost trimis dosarul pentru „judecare“ l-a condamnat, la 26 noiembrie 1940, la opt ani de munci corecţionale.

Ion Moscovciuc a fost reabilitat la 11 aprilie 1989. A fost apreciat cu mai multe distincţii: Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, Medalia Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare, Medalia Meritul comercial şi industrial clasa I.

SENATORUL DE LĂPUŞNA şI FIUL SĂU, CONDAMNAŢI DE NKVD

Iosif Nica s-a născut la Chişinău în anul 1882. A absolvit Insititutul Pedagogic din Feodosia, devenind învăţător de limba rusă. A fost un activist al mişcării pedagogice din Basarabia. Astfel, între 1919 şi 1931 a fost preşedinte al Asociaţiei profesionale a corpului didactic din Basarabia. A înfiinţat şi a condus, în calitate de preşedinte, banca „Spiru Haret“ a corpului didactic din judeţul Lăpuşna. Trei ani (1928-1931) a fost membru al comisiei pentru soluţionarea revendicărilor corpului didactic din Basarabia. Între 1926 şi 1938 a fost membru al Consiliului economic al Eparhiei Chişinău, al cărui preşedinte era mitropolitul Gurie Grosu. A fost directorul Şcolii medii nr. 20 de băieţi din Chişinău timp de 20 de ani.

Iosif Nica a îmbinat activ profesia de dascăl şi activitatea politică. În anul 1929 a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, calitate pe care a păstrat-o până în 1938 (între 1934 şi 1937 a fost vicepreşedinte al filialei din Chişinău a partidului). Pe listele acestui partid, în 1929, apoi în 1933 a devenit viceprimar al Chişinăului. În anul 1931 a fost ales senator de Lăpuşna în Parlamentul României. Iosif Nica l-a impresionat pe autorul lucrării „Figuri contemporane din Basarabia“, care l-a inclus enciclopedie.

Iosif Nica a fost arestat pe 10 decembrie 1940. Printre învinuirile ce i-au fost aduse – că era „membru activ al unui partid burghez“ şi că „a luptat împotriva mişcării revoluţionare“ - figura şi o acuzaţie de-a dreptul absurdă: că „mergea în fiecare zi la locul unde se întâlneau persoanele care au solicitat repatrierea în România“ şi că „solicita insistent repatrierea“. Însăşi cererea de repatriere a fost calificată drept „predispoziţie antisovietică“.

După patru interogatorii, la 4 februarie 1941, Iosif Nica a fost anunţat că rechizitoriul a fost alcătuit, iar la 29 martie acelaşi an, Consfătuirea Specială a NKVD a URSS, etichetându-l drept „un element social periculos“, l-a condamnat la opt ani de munci corecţionale.

Sovieticii nu s-au mulţumit doar cu condamnarea lui Iosif Nica. Odată cu el a fost arestat şi fiul său Victor (a.n. 1910), care a fost condamnat, la 17 mai 1941, la opt ani de munci corecţionale. Doar fiica Lidia a scăpat, deoarece se afla Bucureşti.

Iosif Nica a fost reabilitat de Procuratura Generală a RSS Moldoveneşti la 15 mai 1989. Distincţii: Medalia Răsplata Muncii pentru învăţământ, clasa I; Semnul Onorific Vulturul României, Medalia Răsplata muncii, pentru 25 de ani în serviciul statului, Medalia Pleş.

DE CINCI ORI DEPUTAT ŞI SENATOR DE SOROCA

Petru Sfeclă s-a născut la 1 iulie 1890, în satul Salcia, judeţul Soroca, într-o familie de ţărani. A terminat patru clase primare, a învaţat patru ani la şcoala agricolă din Grinăuţi, judeţul Soroca, şi doi ani la cursuri pedagogice în Chişinău. Începând cu 1911 a fost învăţător în mai multe sate din judeţul Soroca.

Şi-a întrerupt activitatea didactică în 1926 (fiind până atunci conducător al secţiei şcolare de pe lângă Zemstva judeţului Soroca), când a fost ales, pentru un termen de patru ani, preşedinte al Camerei agricole din judeţul Soroca, mandat obţinut şi la alegerile din 1930. Concomitent, din 1933, a fost preşedintele Uniunii cooperativelor de credit din judeţul Soroca. A mai fost preşedinte al Consiliului judeţean Soroca, preşedinte al cooperativei „Lupta“ a învăţătorilor din judeţul Soroca, membru al Căminului Cultural judeţean Soroca şi membru în conducerea Camerei de Comerţ din Soroca.

Petru Sfeclă şi-a început cariera politică în 1920, aderând la Partidul Naţional Ţărănesc, al cărui membru a fost până în 1938. Pe listele acestei formaţiuni politice a fost ales de cinci ori deputat şi senator în Parlamentul României Mari. În legislativul de la Bucureşti a fost membru al comisiei pentru învăţământ.

La instituirea în anul 1938 a Frontului Renaşterii Naţionale, a fost membru al biroului politic pentru judeţul Soroca, iar în luna aprilie 1940 a fost desemnat preşedintele al filialei judeţene a formaţiunii.

În „Figuri contemporane din Basarabia“, din 1938, despre Petru Sfeclă scrie următoarele: „A desfăşurat o activitate rodnică pe tărâmul cultural şi de propăşire agricolă, iar pe tărâmul cooperaţiei a dus o vastă acţiune de îndrumare şi organizare a principiilor cooperatiste în rândurile populaţiei“.

Senatorul Petru Sfeclă a fost arestat a treia zi de la anexarea Basarabiei – la 1 iulie 1940. După patru interogatorii, la 30 septembrie, i-a fost înmânat rechizitoriul. A fost învinuit de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi de „participarea la organizaţii contrarevoluţionare în scopul organizării acţiunilor contrarevoluţionare“ (art. 54/10 şi 54/11, Cod Penal al RSS Ucrainene).

La 18 ianuarie 1941, Consfătuirea Specială a NKVD a URSS l-a condamnat la opt ani de munci corecţionale. Însă, fiind inapt de muncă, Petru Sfeclă, aşa cum dispunea sentinţa, a fost expulzat pentru un termen de cinci ani într-o zonă cu climă severă a URSS – regiunea Krasnoiarsk.

Petru Sfecă a fost reabilitat de Procuratura Generală a RSSM la 20 aprilie 1989.

Prefect şi senator de Bălţi

Efim Popovici s-a născut la 19 ianuarie 1879, în familia dascălului Leontie, din localitatea Glodeni, judeţul Bălţi. La 15 ani rămâne orfan de ambii părinţi. Vinde casa părintească şi cu banii obţinuţi termină, în 1898 şcoala normală judeţeană. În acel an intră la slujbă în administraţia de voloste Glodeni, unde se află 20 de ani, avansând până la funcţia de pisari.

După revoluţia din februarie 1917 din Rusia a fost ales preşedinte al cooperativelor de credit şi consum din judeţul Bălţi. Efim Popovici şi-a demonstrat opţiunea politică încă în 1917, atunci când a candidat, alături de Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Gheorghe Buruiană, Anton Crihan şi alţi fruntaşi ai vieţii publice din Basarabia pe listele Partidului Naţional Moldovenesc pentru alegerile în Adunarea Constituantă.

Din 1919 şi până în 1923 a fost membru şi preşedinte al filialei din judeţul Bălţi a Partidului Naţional Ţărănesc. Între 1923 şi 1927 a fost preşedintele Partidului Naţional Liberal din acest judeţ. Exclus din PNL, în 1930 a aderat la Partidul Liberal condus de Gheorghe Brătianu.

De patru ori a reprezentat Basarabia în Parlamentul României. Pentru prima oară a fost ales în 1919, iar în anul 1921 a devenit senator, în ambele cazuri pe listele ţărăniştilor. Pe listele liberalilor a fost ales senator în 1925 şi 1927. Din octombrie 1922 şi până în decembrie 1923 a fost prefectul judeţului Bălţi.

La încheierea carierei politice a optat pentru funcţia de notar public. Din 4 martie 1926 până în 1940 a fost notar public în oraşul Bălţi. A mai deţinut funcţia de preşedinte al Federaţiei băncilor populare „Colaborarea“ din judeţul Bălţi.

Activitatea politică desfăşurată de Efim Popovici a fost suficientă pentru arestarea lui de către NKVD, la 16 iulie 1940. A fost învinuit de „lupta împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“. După trei luni, pe 19 octombrie 1940, dosarul lui a fost trimis la „judecată“. Consfătuirea Specială a NKVD a URSS l-a condamnat, la 26 noiembrie 1940, la opt ani de munci corecţionale.

Efim Popovici a fost reabilitat de Procuratura Generală a RSSM la 11 aprilie 1989. Distincţii: Ordinul Coroana României în grad de Cavaler (1922); Steaua României în grad de Ofiţer (1922).