Alexandrina Hristov: Scena mea s-a născut în Bucureşti

Alexandrina Hristov este originară din Chişinău, dar rolul de artistă şi l-a asumat pe deplin după ce s-a mutat în România. În anul 2005, a fost una dintre protagonistele filmului "Trois femmes de Moldavie", în regia lui Paul Cuzuioc, pe a cărui coloană sonoră s-au aflat câteva dintre piesele sale. În urma realizării acestui film, s-a mutat în Romania.

Solista şi-a câştigat notorietate prin intermediul Internetului, înregistrări din concerte fiind răspândite prin programe peer-to-peer. Alexandrina a cântat la Festivalul de Jazz de la Garana, Festivalul de la Peştera Bolei, Festivalul International de Film Transilvania, dar şi în cluburile din Bucureşti şi din alte oraşe. Cântă în română, franceză şi rusă. Stilul sau muzical este greu de definit, dar se încadrează între pop acustic, rock, alternative, jazz şi soul.

Interpretă, poetă şi pictoriţă. Cum reuşeşti să îmbini toate aceste talente?

Am avut noroc de cel mai bun tată pictor şi de pianina Krasnîi Octeabri pe care părinţii mi-au cumpărat-o când aveam 9 ani. Şi de o profesoară extraordinară, Elena Halabudenco, care ne încuraja pe noi, elevii, să scriem.

Cum ai descoperit lumea muzicii şi a picturii?

De mică. Tatăl meu este pictor, iar mama obişnuia să cânte. Cânta şi tata. Nu eram ca alţi copii din bloc, nu mă interesa să-mi petrec timpul cu semenii mei pe afară. Îmi plăcea să stau singură şi să desenez sau să mă maimuţăresc în faţa oglinzii cu deodorantul mamei pe post de microfon, căţărată pe tocurile ei înalte şi împopoţonată în rochiile ei de seară. Câţi pantofii-am stricat în numele artei! Mai şi coseam sau tricotam, ca orice altă fetiţă din perioada aceea îndepărtată în care creşteam în URSS, atunci când părintii mei erau încă tineri.

Cum a început cariera ta în muzică?

Am compus şi-am cântat la pian de când eram mică, dar erau lucrări copilăroase. Primele piese pe care le-am şi înregistrat pe primul album, Om de lut, le-am compus la 20-21 de ani, după naşterea fiicei mele. Iar pe scena bucureşteană am urcat în aprilie 2006. Până în acel moment scena îmi era străină.

Ai lansat 2 albume, la ce proiect muzical lucrezi acum?

Noua mea pasiune este chitara electrică. Am compus deja câteva piese la chitară, care vor fi incluse pe cel de-al treilea album. Urmează să intru în studio ca să le înregistrez.

Ce ti-a făcut să vii în România? 

Aşa s-a întâmplat. M-au chemat, am venit şi n-am mai plecat.  Am acceptat oferta unui impresar roman (Fundaţia "Phoenix"), care-mi ascultase înregistrările şi care mă încurajase să trec şi peste Prut cu compoziţiile mele. Eram extrem de timidă la început, îmi tremurau genunchii de emoţie la primele mele concerte în Bucureşti. Am acum un public al meu aici, în România. Un public foarte cald, foarte sensibil, ale cărui mesaje postate pe net şi exprimate la concertele mele mă umplu de fericire. Fac ce ştiu eu să fac mai bine, pictură şi muzică, îndrăznesc să cred că, prin ele, fac lumea mai bună. Reacţiile pe care le primesc de la cei care mă ascultă cântând şi-mi privesc tablourile mă fac să mă misc mai departe, îmi dau un suport moral şi o forţă de creaţie uriaşă.

Cum ţi se pare piaţa muzicală din România, cât de uşor ţi-a fost să te acomodezi?

Nu urmăresc ce apare la televizor, nu fac parte din segmentul muzicii comerciale, aşa că nu ştiu cum e piaţa muzicală mainstream din România. Oricum, cred că e jale. Însă ce se întâmplă în underground-ul muzicii româneşti, e frumos. Apar multe trupe noi şi talentate, necunoscute publicului larg, dar cu mare potenţial artistic.

Melodiile tale sunt în română, franceză şi rusă. Cum poate fi definit stilul tău muzical?

Muzică de autor, creaţie proprie, ceea ce se numeşte în limbajul muzical internaţional singer/songwriter. Mi-aş dori să cânt şi în alte limbi.

Ce artisti ţi-au influenţat cariera muzicală?

Toată muzica ascultată de când eram mică şi până acum şi-a lăsat amprenta asupra mea, bineînţeles.  Şi asta a fost atât french pop, cât şi rock rusesc, dar şi muzică clasică, populară, romanţe ţigăneşti, etc.

În picturile tale predomină chipurile de femei, fetiţe, care au ceva în mână. Ce simbolizează acest lucru? Ce alte teme te inspiră în pictură?

Încerc să transmit iubirea. Iar personajele şi accesoriile aferente transmit şi ele ceva de la caz la caz, în funcţie de dispoziţia mea în momentul în care le cream. De obicei nu mă gândesc neapărat la mesaje. Pentru mine este important să placă ochiului meu ceea ce fac, să fie estetic vizual. Dacă sunt multumită de rezultat, asta e  suficient pentru mine.

Pe când un spectacol la Chişinău? 

Mi-aş dori să se întâmple cât mai repede şi chiar cât mai des.

Cum vezi piaţa muzicală din Moldova?

Am înţeles că la Eurovision a plecat un ucrainean?

Ce şanse de afirmare în piaţa muzicală sunt în Moldova? 

Nu ştiu. Nu ştiam nici când am plecat, scena mea „s-a născut” în Bucureşti.

Cât de des ajungi acasă şi ce-ţi lipseşte de acolo?

Îmi lipsesc bunica şi mama, care nu mai sunt. Şi mirosul casei bunicii când încă era plină de viaţă şi ne alinta cu cele mai gustoase mâncăruri, cu plăcinte cu brânză şi blinciki cu vişine. Sau când trăgea câte un pui de somn la prânz pe patul de sub copacul din faţa casei iar eu o priveam cum se odihneşte. Ascultam sunetele satului şi nu mă săturam să privesc florile din gradina îngrijită şi vie. Îmi lipsesc acele vremuri… Ce n-aş da să o mai văd măcar o dată pe mama Lida, să-i aud vorba caldă, să o mai ascult cântând cântece din tinereţea ei sau plângând de fericire când se trezea cu noi în faţa porţii atunci când veneam la ea în secret...

Ajung acasă destul de rar, nu pe cât mi-aş dori. Mă bucur enorm când vine tata la noi în vizită. Şi vine tot mai des.

Te gândeşti să revii în timp, la Chişinău?A.H.- Nu exclud ideea întoarcerii. Ador  Chişinăul verde. Timpul îşi va spune cuvântul.

Lasă un gând bun pentru fanii de acasă.

Să fie fericiţi şi împăcaţi cu ceea ce sunt şi ce au. Şi să viseze.