Să-i facem să mănânce! Cum îşi exportă America epidemia de obezitate

Odată cu ştirea acestei veri, de la Naţiunile Unite, că Mexicul a întrecut SUA în ceea ce priveşte obezitatea la adulţi, politica externă a SUA a atras poate mai multă atenţie cu o problemă mai „soft”. În ciuda accentului continuu pus de prima doamnă Michelle Obama pe dieta sănătoasă şi pe exerciţiile fizice, SUA par a fi decise, în secret, să-i îngraşe pe toţi locuitorii planetei. / de John Norris

Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)

America, se pare, a adoptat vechiul banc cu ursul ca pe o mare strategie: „Nu trebuie să alergi mai repede decât ursul pentru a scăpa. Trebuie doar să alergi mai repede decât tipul de lângă tine.”

La prima vedere, pare nedrept să dai vina pe SUA pentru corpolenţa de dincolo de graniţa lor sudică. Desigur, mexicanii (ca şi americanii) se îngraşă pentru că mănâncă tot mai mult, fac mai puţină mişcare şi petrec prea mult timp la televizor. Dar, dacă cineva sapă dincolo de suprafaţă, se vede imediat că o reţea complexă de agricultură, comerţ, marketing şi practici ştiinţifice americane, luate împreună, alimentează o epidemie de „globezitate”. 

Multe dintre aceste politici erau destinate să dea firmelor americane un avantaj pe pieţele internaţionale, dar beneficiile economice pe plan intern ale acestei oligarhii culinare sunt din ce în ce mai depăşite în greutate – la propriu şi la figurat – de daunele asupra sănătăţii la nivel internaţional, mai ales printre săraci. Contribuabilul american subscrie direct la un sistem de producţie de alimente în care nutriţia a devenit cel mult un gând îndepărtat.

Poate că America nu este, până la urmă, vinovată de nimic mai mult decât că încearcă să reconstruiască lumea după modelul său corpolent – un caz de influenţă „soft” care a ajuns, într-un mod oribil, să aibă efecte fizice. Totuşi, cum costul global al obezităţii continuă să crească vertiginos, este timpul să regândim schimbările pe care SUA le-au pus pe masă.

Nu este un accident faptul că această creştere în greutate a Mexicului a coincis cu creşterea consumului de băuturi răcoritoare. Agenţia naţională de statistică a ţării estimează că mexicanii beau 162 de litri per capita anual, ceea ce face ca ţara să aibă cel mai mare consum de băuturi gazoase din lume. Institutul pentru Agricultură şi Politici Comerciale, un grup de experţi din Minnesota, a arătat că sporirea abruptă a obezităţii şi a consumului de băuturi gazoase din Mexic este corelată cu aprobarea, în 1994, a Acordului Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), care a deschis Mexicul unei invazii de „junk food” şi băuturi gazoase. După intrarea în vigoare a acordului, a existat o creştere de peste 1.200% a exporturilor de sirop de porumb bogat în fructoză din SUA în Mexic, între 1996 şi 2012, conform Departamentului pentru Agricultură al SUA. (La un  moment dat, guvernul mexican a început să taxeze băuturile îndulcite cu sirop de porumb bogat în fructoză, dar protestele vehemente ale procesatorilor americani de porumb au determinat Washingtonul să facă reclamaţie la Organizaţia Mondială a Comerţului iar taxa a fost până la urmă abandonată.)

În multe feluri, dieta Mexicului este devastată de stimulentele economice perverse ale Americii. SUA au impus mult timp taxe relativ mari pentru importurile de zahăr şi au acordat subvenţii mari pentru producţia internă, cum ar fi cea de porumb şi soia. În anii 1970, totuşi, când taxele de import pe zahăr au crescut şi mai mult şi avansul tehnologic din Japonia a ajutat la producerea perfectă de sirop de porumb bogat în fructoză, utilizarea de către companiile agricole a îndulcitorului a explodat. Dintr-o dată, era mai ieftin să pui sirop de porumb bogat în fructoză în orice, de la sos de spaghete până la sifon. Coca-Cola şi Pepsi au schimbat zahărul pe sirop de porumb bogat în fructoză în 1984 şi cele mai multe dintre celelalte companii americane de băuturi gazoase şi snacks-uri le-au urmat exemplul. Consumul per capita de sirop de porumb bogat în fructoză în SUA a crescut de la mai puţin de 225 de grame pe an în 1970 până la un vârf de aproape 17 kg pe an în 1999. Obezitatea americană a crescut şi ea.

Problema nu era doar că oamenii erau mai dornici să cumpere (şi să consume) un produs mai ieftin, dar şi că siropul de porumb bogat în fructoză se pare că este mai puţin sănătos decât zahărul natural. În ciuda unei campanii de mai multe milioane de dolari sprijinită de producătorii de porumb, cu poze delicate ale unor mame care ne asigurau că „siropul de porumb bogat în fructoză” este pur şi simplu un fel de zahăr făcut din porumb, se pare că există diferenţe importante. În ianuarie, cercetătorii de la Universitatea Yale au dat publicităţii un studiu care sugerează că fructoza pur şi simplu nu declanşează acelaşi sentiment de saturaţie precum glucoza. Această cercetare a dezvoltat un studiu din 2010 al experţilor de la Universitatea Princeton, care au descoperit că şobolanii care au ingerat sirop de porumb bogat în fructoză au câştigat semnificativ mai mult în greutate decât cei care au mâncat zahăr, pe lângă faptul că au avut creşteri anormale ale grăsimii corporale. Cercetările date publicităţii în acest an de Universitatea Guelph, din Canada, au descoperit că o dietă bogată în sirop de porumb bogat în fructoză a produs un comportament dependent la şobolani, similar cu cel produs de consumul de cocaină.

John Norris este director executiv al Sustainable Security and Peacebuilding Initiative din cadrul Center for American Progress.

Traducerea şi adaptarea: Ana Maria Vieru