România - în linia întâi a conflictului deschis de Moscova împotriva Vestului. Revine Rusia la Gurile Dunării?
0
România se află în prima linie a conflictului iniţiat de Moscova împotriva comunităţii euro-atlantice. În ce ne priveşte, ne putem aştepta şi să revedem forţe ruseşti la Gurile Dunării. Ce este de făcut? Discuţie FP România, amplă şi detaliată, cu generalul Constantin Degeratu, fost şef al Armatei Române.
Fragment din articolul de copertă al ediţiei FP România nr. 40 (iunie/ iulie 2014)
După anexarea Crimeei, se vorbeşte despre scopul Moscovei de a redesena harta securităţii în estul Europei. Credeţi că ofensiva rusă ar putea continua şi dincolo de Ucraina? Mai precis, ce riscuri sau ameninţări specifice ar aduce României, şi Republicii Moldova, scenariul preluării de către Rusia a regiunii Odesa, a Transnistriei şi prezenţa, astfel, la Gurile Dunării?
(…) Dacă privim acţiunile desfăşurate în acea perioadă, forţele angajate, retorica şi propaganda care le însoţeşte, maniera de acţiune şi ideile doctrinare care le animă, precum şi experienţa istorică privind comportamentul internaţional al Rusiei, se poate aprecia că agresiunea rusă împotriva Ucrainei – rămasă în prima fază nesancţionată de ONU, de Comunitatea Euro-Atlantică şi de opinia publică internaţională –, ar avea următoarele obiective strategice: 1) redobândirea poziţiilor dominante la Marea Neagră şi la Marea Baltică, prin extinderea zonelor de coastă controlate; 2) fragmentarea, anarhizarea şi transformarea Ucrainei într-un focar de conflict de lungă durată, pentru a împiedica angajarea acestui stat pe calea evoluţiei europene; 3) golirea de conţinut a conceptului de parteneriat cu NATO; 4) compromiterea credibilităţii Alianţei Nord-Atlantice ca organizaţie de apărare colectivă eficientă în estul Europei.
Prima fază a acestei agresiuni a început cu ocuparea aşa-zis „paşnică” a Peninsulei Crimeea, prin acţiuni regizate ale formaţiunilor paramilitare separatiste locale, acţiunea forţelor speciale ale Rusiei şi presiunea unităţilor miltare ruse dislocate în regiunea separatistă. Obiectivul minimal al operaţiunii a fost repede atins, Rusia eliminând Ucraina din ecuaţia geostrategică a Mării Negre. El ar urma să fie consolidat prin instituirea controlului asupra altor regiuni din estul şi sudul Ucrainei şi asigurarea legăturii pe uscat cu teritoriul Peninsulei Crimea. Acţiunea, care îşi are sorgintea în teoriile geopolitice ale spaţiului vital, din arsenalul nazist şi bolşevic, are, cel mai probabil, ca obiectiv maximal, şi instituirea controlului asupra Gurilor Dunării, prin desprinderea de sub autoritatea statului ucrainean a Regiunii Odesa, a Basarabiei istorice (a regiunii Buceag) şi a Insulei Şerpilor – fie prin autonomizarea lor după modelul transnistrean, fie prin încorporarea lor efectivă la Rusia. Rezultatul final al acţiunii ar fi redobândirea de către Rusia a unei poziţii capabile să-i permită un control efectiv asupra spaţiului pontic, în contrapondere la poziţia Turciei, membră NATO, care deţine controlul accesului în Marea Neagră.
S-ar putea spune că există un pericol militar pentru ţări ca România, Polonia, statele baltice?
Dacă privim lucrurile din perspectiva analizei evocate mai sus, s-ar putea anticipa, cu suficiente argumente faptice şi logice, că Rusia preconizează atât extinderea ariei de operaţii în Bazinul Mării Negre, cât şi atingerea unor obiective asemănătoare în segmentul nordic al istmului pontico-baltic. Din perspectiva modului de gândire de la Kremlin – probat de faptele de până acum şi de multitudinea de idei promovate prin operaţiunile de război psihologic – logica evenimentelor ne-ar spune că următoarea ţintă strategică ar putea fi, cel mai probabil, Estonia, fără însă ca alte state baltice sau Polonia să fie excluse. Estonia este, însă, un stat membru NATO şi, ca urmare, abordarea ar putea fi mai complexă, o asemenea acţiune încadrându-se nu doar în logica geopolitică a extinderii faţadei maritime, ci şi intrând sub incidenţa obiectivului strategic de compromitere a credibilităţii Alianţei Nord-Atlantice ca organizaţie de apărare colectivă eficientă. (…)
Va disloca Rusia rachete Iskander în Crimeea – sau chiar pe Insula Şerpilor – în perspectiva contrabalansării scutului antirachetă american amplasat în România?
(...) Cel mai probabil, în cadrul acestui proces de repoziţionare – menit să dea substanţă noii atitudini de confruntare pe termen lung cu NATO –, formaţiuni de rachete cu rază scurtă de acţiune tip Iskander (cu bătaia declarată de 499 km), dislocate în prezent în apropiere de Novorossiysk, vor fi aduse în Peninsula Crimeea, respectiv la o distanţă de 250-300 km de Dobrogea. În ipoteza maximalistă, a extiderii geopolitice a Rusiei către Gurile Dunării, nimic nu împiedecă autorităţile ruse să disloce, în mod provocator, formaţiuni de rachete Iskander în regiunea Buceag sau pe Insula Şerpilor, aşa cum au fost deja dislocate unele în regiunea Kaliningrad, în vecinătatea Poloniei. În fond – nu-i aşa? –, Insula Şerpilor, răpită României în anul 1949, în dispreţul Tratatului de la Paris din 1947, a făcut parte, mai tot timpul, din dispozitivul forţelor sovietice din Crimeea.
Se poate considera că prezenţa militară americană din România a fost o parte a motivului pentru care Rusia a pus la cale ofensiva din sud-estul Ucrainei? Mai mult, face scutul american din România o ţintă militară pentru Rusia?
(...) NATO este o organizaţie de securitate care funcţionează potrivit Cartei ONU, parteneriatul româno-american îşi are temeiul tot în Carta ONU (art. 51), iar ‘Scutul’ este un proiect fundamental defensiv. Este, însă, necesar să înţelegem că aderarea noastră la NATO înseamnă asumarea conştientă şi efectivă a tuturor consecinţelor, atât a celor care aduc securitate cât şi a celor care, datorită unor mentalităţi agresive imperialiste, de genul celor afişate de Rusia în ultimii ani, pot provoca îngrijorare şi trebuie să determine măsuri corespunzătoare de pregătire.
Cât de credibil este astăzi articolul 5 al NATO, şi, în general, capitalul colectiv de descurajare al Alianţei? În condiţiile în care cheltuielile de apărare în Alianţă au scăzut dramatic în ultimii ani, iar Statele Unite şi-au redirecţionat prioritatea strategică spre Asia-Pacific?
Cred că, cel mai bine, o asemenea întrebare complexă ar trebui analizată tot în contextul a ceea ce face Rusia de ceva vreme. Chestiunea esenţială aici pare să fie atingerea scopului ce vizează golirea de conţinut a conceptului de parteneriat ca angjament de securitate promovat cu succes de Comunitatea Euro-Atlantică după încheierea Războiului Rece. În fapt, operaţiunea a fost testată, pentru prima oară, în anul 2008, prin agresiunea împotriva Georgiei, când – printr-o operaţiune majoră de dezinformare, manipulare şi intoxicare, dar şi profitând de strategia greşită a Comunităţii –, Rusia a reuşit să fragmenteze, fără a suferi sancţiuni, teritoriul unui partener al NATO şi să împiedece accesul acestuia la o fază superioară de pregătire în vederea integrării în Alianţă. Demolarea efectivă a unui stat european mare ca Ucraina – partener strategic al NATO şi al SUA – şi blocarea evoluţiei sale democratice pro-europene fără ca acest proces să poată fi prevenit sau împiedicat de Alianţă va crea probleme pe termen lung în regiune, pentru că ideea de colaborare cu structurile euro-atlantice se dovedeşte a fi neproductivă şi periculoasă. (…)
Cel mai grav, însă, este faptul că, de multă vreme, statele europene membre NATO au redus radical cheltuielile militare (deci şi capabilităţile de acţiune) astfel că, în mod obiectiv, intevenţia promptă a acestora în sprijinul victimei unei agresiuni declanşată prin surprindere nu ar fi, pur şi simplu, posibilă. Mai mult decât atât, unele dintre statele mai expuse riscului noii atitudini agresive a Rusiei nu au reuşit – sau nu sunt în stare – să îşi realizeze capabilităţile necesare pentru propria apărare în primă instanţă, astfel că, în cazul unei agresiuni declanşate prin surprindere, care ar putea să-şi atingă obiectivul în 24-48 ore, acestea nu ar putea crea condiţiile obligatorii pentru intrarea în luptă în mod organizat a forţelor de intervenţie colectivă. Din păcate, datorită unor cauze obiective, dar şi multor cauze care ar trebui să angajeze responsabilitatea guvernărilor din ultimii zece ani, România se află în situaţia complicată a celui care nu şi-a făcut temele de casă la timpul potrivit.
Pe ansamblu, însă, trebuie să credem că articolul 5 reprezintă baza garanţiilor reciproce de securitate în cadrul apărării colective, să înţelegem ce avem de făcut acum, sub presiunea timpului, să cultivăm activ parteneriatele strategice bilaterale şi să acţionăm rapid şi responsabil pentru activizarea şi derularea tuturor măsurilor posibile de întărire a capacităţii de acţiune a Alianţei în zonă.
Se vorbeşte tot mai mult despre un pivot al NATO pe flancul estic. Cum se poate produce aceasta practic?
Cred că, având în vedere sursa pericolului şi direcţia lui de acţiune, nu trebuie să vorbim despre flancul estic, ci de linia întâi, cu flancul nordic şi cel sudic. România se află, din această perspectivă operaţională, în linia întâi, în flancul sudic al NATO.
Ce este de făcut? Mai întâi, să înţelegem că aici NATO înseamnă, în primul rând, chiar România. Deci, prima măsură trebuie să fie aceea de a face tot ce trebuie pentru a ne asigura capacitatea maximă necesară şi posibilă pentru prima ripostă. În al doilea rând, trebuie să conştientizăm că, aici, în flancul sudic, NATO înseamnă România şi Bulgaria, Ungaria şi Croaţia, Albania şi Grecia – Turcia are, la rândul său, o situaţie foarte complexă care nu-i permite o dislocare pe zona noastră de interes nemijlocit. Aceasta înseamnă declanşarea rapidă a unui proces de activizare a pregătirii comune şi orientate spre scop a tuturor capabilităţilor disponibile ale acestor state, astfel încât tăria şi disponibilitatea primei riposte a NATO aici, în cazul unor provocări aventuriste agresive, să fie credibile şi eficiente. (...)
La ce comandamente de securitate şi apărare trebuie să răspundă acum guvernul român în condiţiile revenirii focusului NATO pe apărarea teritorială. Ce aport militar specific i s-ar cere României? Dar industriei naţionale de apărare?
Prima şi cea mai importantă problemă acum, pentru Armata Română, o reprezintă necesitatea înţelegerii clare şi urgente de către conducerea politică a României – dar şi de către societatea civilă – a pericolului militar real şi actual generat de agresiunea – planificată, programatică şi fundamentată ideologic – declanşată de Rusia în estul Europei, la frontierele Comunităţii Euro-Atlantice şi împotriva acesteia. Consecutiv acestei percepţii a pericolului, sunt necesare măsuri urgente capabile să creeze condiţii ca Armata Română, împreună cu celelalte armate ale statelor aliate, să poată descuraja orice aventură militară iresponsabilă promovată dinspre Kremlin şi, la nevoie, să o contracareze efectiv.
Aceasta ar însemna ca, în paralel cu măsurile de intensificare a pregătirilor comune cu diferite unităţi militare ale altor state NATO (sud-est-europene sau central-europene, americane, canadiene etc.), Forţele Terestre ale Armatei Române trebuie să fie aduse rapid la capacitatea necesară de luptă pentru apărarea teritoriului naţional, inclusiv prin: exerciţii militare de amploare şi durată; creşterea efectivelor active (pe principiul voluntariatului); reorganizarea şi intensificarea pregătirii rezervei (tot pe acelaşi principiu); creşterea rapidă a capacităţii de luptă împotriva blindatelor şi a ţintelor aeriene, prin achiziţii şi transfer gratuit din arsenalul armatelor modern din adâncimea teritoriului NATO; împrospătarea rapidă a parcului de blindate, camioane, autospeciale şi elicoptere de sprijin, prin aceleaşi procedee. Concomitent, apărarea spaţiului aerian al României, ca şi al Bulgariei, Poloniei, statelor baltice, Slovaciei şi Ungariei ar trebui să fie asumată operativ de catre Alianţă, la nivelul planurilor de criză; aceasta ar putea însemna, totodată, şi dislocarea, de lungă durată, a unor capabilităţi de aviaţie şi apărare antiaeriană pe teritoriul României şi altor state din prima linie care ar percepe aceeaşi ameninţare. În mare măsură, acţiuni similare ar putea privi şi capacitatea de apărare navală, cu menţiunea că, în acest domeniu, ar trebui fundamentate soluţii inovative de tipul transferului în proprietate (coproprietate) a unor nave moderne, pentru a ne putea menţine în limitele Convenţiei de la Montreux. În ultimă instanţă, aşa cum, în baza unor contracte anterioare, aliata noastră Franţa este obligată să transfere două nave de tip Mistral către Flota Rusă din Marea Neagră (oricum supradimensionată), tot astfel Franţa ar putea disloca, prin transfer, două astfel de nave operative ale sale în porturi din România sau Bulgaria. Ce altfel de sens ar putea avea conceptele de Pooling and Sharing sau Smart Defence, promovate de NATO şi UE, dacă acum nu dăm dovadă de inteligenţă, ingeniozitate şi îndrăzneală? (…)
Ce ne spun tacticile folosite în Ucraina despre modul rusesc de a purta războiul? Tiparul operaţional nu mai este cel folosit în Georgia, ci ţine de conflit neconvenţional. La ce ne mai putem aştepta?
Se spune, adesea, că ne aflăm, printre alte realităţi moderne, şi pe tărâmul conflictelor asimetrice. În cazul de faţă, ne aflăm într-o situaţie paradoxală: Federaţia Rusă a declanşat o agresiune majoră, care se înscrie în categoria ameninţărilor asimetrice, la adresa Comunităţii Euro-Atlantice, dar, în ceea ce ne priveşte ca ţară, am putea fi, efectiv, ţinta unor acţiuni militare din categoria celor tradiţionale, desfăşurate cu tunuri şi tancuri, cu avioane şi elicoptere, cu trupe de desant aerian sau naval. (...)
În ceea ce priveşte posibile acţiuni agresive împotriva unor state din prima linie – şi am menţionat Estonia şi România ca fiind cele mai ameninţate –, este de aşteptat ca tiparul ucrainean, adaptat condiţiilor locale, să se repete: declanşarea unor tulburări violente pe temeiul unor demersuri separatiste pe criterii etnice, ca preambul al unei invazii militare sau al unor incursiuni militare aeriene, terestre sau navale. Recentele manifestări politice delirant-provocatoare ale unui personaj ciudat – care, totuşi, deţine o funcţie oficială importantă în ierarhia de la Kremlin –, fac parte din acelaşi gen de manipulare a opiniei publice europene, concomitent cu pregătirea unor acţiuni agresive autentice.
În acelaşi timp, evocarea unor astfel de posibilităţi – poate doar ca ameninţare, deocamdată – este identificabilă şi în unele manifestări de această natură promovate de politicieni extremişti care tulbură apele în România, de unele partide de extremă dreaptă de tip Jobbik, sau – de ce nu – de coincidenţa cel puţin suspectă a recentelor stridenţe politice identificabile în declaraţiile premierului Ungariei cu privire la nevoia urgentă de autonomie a etnicilor maghiari din ceea ce dânsul numeşte Bazinul Carpatic (Slovacia, Ucraina, Romania). În ultimă instanţă, discursul său sună îngrijorător de asemănător cu cel al liderului de la Kremlin despre spaţiul vital şi teritoriul istoric la care poporul său ar fi îndreptăţit să aspire. Astfel de manifestări ar cam trebui să trezească interes în cadrul Uniunii Europene şi al Alianţei Nord-Atlantice, pentru că tentaţia satisfacerii unor aspiraţii revizionist-revanşarde, profitând de agresiunea Rusiei, nu este de bun augur în procesul acesta complex de gestiune a celei mai grave crize de securitate de după destrămarea naturală a URSS, criză care ameninţă comunitatea Euro-Atlantică.
În esenţă, ce ar fi de făcut? Condamnarea agresiunii declanşată de Rusia; sprijinirea fermă a statalităţii Ucrainei; măsuri anticipatorii pentru protecţia (apărarea) Republicii Moldova; un proiect economic şi ştiinţific bazat pe cooperarea între Ucraina, România şi Republica Moldova (cu participare britanică, franceză şi germană), pe spaţiul Insula Şerpilor-Limanul Nistrului-Chilia; pregătirea apărării teritoriale prin efort naţional (creşterea efectivelor; pregătirea rezervei; gardă naţională/armată teritorială) şi transfer/achiziţii urgente de armanent modern; dislocări rapide ale unor escadrile de aviaţie de luptă şi baterii de rachete antiaeriene din adâncime spre statele din linia întâi; dislocări de capabilităţi navale (nave de luptă, mijloace de lupră litoral-navă) în porturi româneşti etc.; exerciţii intense de pregătire.
Generalul Constantin Degeratu a fost şef al Statului Major General al Armatei Române (1997-2000) şi consilier pe probleme de securitate al Preşedintelui Traian Băsescu (2005-2010). În prezent predă, teoria alegerii raţionale şi managementul crizelor, la Universitatea Dimitrie Cantemir din Bucureşti şi a mai predat la instituţia post-universitară European Center for Security Studies din Garmisch-Partenchirchen.
Se încarcă comentariile...
