Războiul Israelului împotriva Iranului. Motivele pentru care doar loviturile aeriene nu vor distruge programul nuclear iranian. Nici regimul de la Teheran

În ultimele zile, Israelul a lansat o campanie aeriană fără precedent împotriva Iranului, într-o tentativă ambițioasă, poate chiar hazardată, de a răsturna regimul de la Teheran și de a paraliza programul său nuclear — exclusiv prin forța aeriană. Este o strategie fără echivalent în conflictele moderne.

Teheranul bombardat/ FOTO:X

Statele Unite au eșuat în tentative similare începând cu bombardamentele masive din al Doilea Război Mondial și până la campaniile din Vietnam, Irak sau Balcani. Nici Rusia nu a reușit în Cecenia ori Ucraina. Iar Israelul însuși nu a mai mizat exclusiv pe aer în conflictele din Liban, Siria sau Gaza.

În pofida unor succese tactice evidente — eliminarea unor lideri Hezbollah, distrugerea unor infrastructuri militare iraniene, avarierea unor componente ale programului nuclear — campania aeriană a Israelului se confruntă cu un obstacol fundamental: iluzia că armele inteligente și informațiile sofisticate pot înlocui complexitatea unui război clasic sau subtilitățile unei strategii diplomatice. Istoria recentă arată că puterea aeriană, oricât de precisă, nu poate atinge obiective strategice majore precum schimbarea de regim sau distrugerea totală a unui program nuclear bine camuflat și descentralizat, scrie Foreign Affairs.

Atacuri precise, rezultate incerte

După atacul Hamas din 7 octombrie 2023, Israelul a reacționat cu forță. Au fost eliminate figuri-cheie din Hezbollah și Gardienii Revoluției, au fost lovite infrastructuri de comunicație, instalații de apărare antiaeriană și chiar elemente ale programului nuclear iranian. Dar toate aceste succese sunt, deocamdată, strict tactice.

Problema este structurală: Israelul pare să creadă că o serie de lovituri chirurgicale pot avea efecte strategice. Este ceea ce experții numesc „capcana bombelor inteligente” — ideea că tehnologia de ultimă oră poate înlocui realitatea dură a unei intervenții directe, cu prezență la sol și control teritorial. Istoria arată contrariul: niciun conflict major nu a fost decis doar din aer.

Trei obstacole de neocolit

Programul nuclear al Iranului nu este o țintă ușor de anihilat din aer. Principalele facilități sunt construite sub munți, la zeci de metri adâncime, departe de raza de acțiune a armelor convenționale. Fordo, de exemplu, este îngropat la o asemenea adâncime încât doar bombele penetrante de 13 tone dezvoltate de SUA ar putea cauza daune ireversibile. Israelul nu le are, iar semnalele arată că nici cu sprijin american nu ar putea garanta distrugerea completă a acestor obiective. Israelul nici măcar nu a atacat aceste obiective. A ales în schimb infrastructura de suprafață sau conexiunile de alimentare — semn că știe că nu poate merge mai departe fără sprijin american.

Bushehr, un risc radiologic și politic

Al doilea obstacol major este reactorul de la Bushehr. O eventuală lovitură asupra acestei facilități ar putea genera un dezastru ecologic de tip Cernobîl, cu efecte devastatoare asupra orașelor din sudul Iranului și din zona Golfului Persic. În plus, ar oferi Iranului un motiv solid pentru un atac direct asupra reactorului israelian de la Dimona.

În fine, chiar dacă Israelul ar reuși să distrugă elemente esențiale ale programului nuclear, incertitudinile ar rămâne. Fără acces fizic la facilitățile lovite, fără inspecții internaționale, este imposibil de evaluat cu exactitate cât din materialul fisionabil sau din infrastructura de îmbogățire a uraniului a fost compromis. Lipsa acestor date creează un vid informațional periculos — și alimentează temeri similare celor care au dus SUA la războiul din Irak în 2003.

Chiar și în cazul unor lovituri reușite, Israelul se confruntă cu un obstacol major: lipsa accesului la teren. Fără echipe care să inspecteze instalațiile după bombardamente, este imposibil de știut ce a fost distrus cu adevărat. Iranul nu va permite nici ONU, nici Israelului să verifice ce a supraviețuit. În aceste condiții, rămâne o incertitudine strategică permanentă — una care poate alimenta paranoia, decizii hazardate și escaladări greu de controlat.

Un pariu riscant pe schimbarea de regim

Incapacitatea de a neutraliza militar programul nuclear iranian alimentează ideea tot mai vocală a schimbării de regim. Dar în lipsa unei armate de ocupație sau a unui sprijin popular autentic din interiorul Iranului, acest scenariu pare mai degrabă o iluzie. Bombardamentele, oricât de precise, nu creează guverne prietene. De altfel, toate tentativele din istorie de a răsturna regimuri autoritare exclusiv prin forță aeriană au eșuat — de la Libia la Cecenia, de la Irak la Vietnam.

În plus, naționalismul local este o forță redutabilă. Populațiile confruntate cu atacuri externe tind să se adune în jurul conducătorilor, chiar și atunci când aceștia sunt detestați. În Iran, bombardearea liderilor Gardienilor Revoluției nu a dus la proteste în masă, ci, dimpotrivă, la o mobilizare accentuată în jurul regimului. Retorica schimbării de regim, în aceste condiții, riscă să fie nu doar contraproductivă, ci și să provoace reacții imprevizibile din partea Teheranului.

Un impas periculos

În acest moment, Israelul pare prins într-o capcană a propriei încrederi în tehnologie: o credință că superioritatea aeriană și precizia loviturilor pot compensa lipsa unei strategii coerente pe termen lung. În realitate, fără o invazie terestră — puțin probabilă — sau fără sprijinul masiv al Statelor Unite — deloc sigur — Israelul riscă să obțină exact opusul a ceea ce își dorește: un Iran mai periculos, mai hotărât, eventual nuclearizat.

Pentru administrația Trump, decizia de a interveni în mod direct nu este nici ea simplă. Oricât de favorabil ar fi Israelului, un nou conflict major în Orientul Mijlociu, fără o provocare directă și majoră, ar putea deveni o povară electorală uriașă. Chiar și pentru un președinte dispus la gesturi spectaculoase, spectrul unui nou „război fără sfârșit” nu este o perspectivă atrăgătoare.

Israelul, așadar, s-ar putea trezi singur în fața unei amenințări care nu poate fi lichidată din aer, dar care, prin atacurile repetate și lipsa unei alternative reale, este doar întărită. Dincolo de loviturile de imagine și succesele punctuale, realitatea strategică rămâne dură: niciun regim nu cade lovit din cer, iar nicio bombă — oricât de inteligentă — nu poate construi pacea în Orientul Mijlociu, conchide Foreign Affairs.

.