Mărturii din singurul sat în care israelienii și palestinieni au ales să conviețuiască pașnic: „Armata este răufăcătorul suprem”
0Pe un deal cu vedere spre Valea Ayalon sunt cocoțate case încadrate de bougainvillee roz și smochini parfumați. Acest loc idilic, situat între Tel Aviv și Ierusalim, este singurul sat din Israel în care palestinienii și evreii au convenit să trăiască împreună în pace, relatează The Telegraph, potrivit Yahoo News.
Pe panoul de la intrarea în sat este scris, în arabă și ebraică, numele comunității, și anume Wahat al-Salam, respectiv Neve Shalom, care înseamnă „Oaza de pace".
„Când intri aici, te simți ca și cum ai fi într-o bulă de pace", spune Adam Tali, 21 de ani, un palestinian care locuiește aici împreună cu familia sa. „Când ieși, evident că te izbește realitatea”.
Atacul Hamas asupra Israelului, în urma căruia circa 1.200 de persoane au fost ucise și alte 240 au fost luate ostatice - a zguduit din temelii satul cu 300 de locuitori, la fel ca întreaga națiune.
Comunitatea și principiile sale fundamentale- pace, respect reciproc, egalitate - au fost brusc puse în pericol.
„În primele zile, nu a fost vorba doar de oroarea celor întâmplate", a dezvăluit președintele consiliului municipal, Eldad Joffe, o evreică israeliană în vârstă de 68 de ani care a preluat funcția chiar în preajma izbucnirii războiului.
„A fost, totodată, sentimentul că statul nu funcționează și că lucrurile se prăbușesc”, a spus ea.
Comunitatea și-a închis imediat porțile și a introdus o patrulă de noapte. De altfel, și în vreme de pace, satul a fost vandalizat și s-a aflat sub amenințarea evreilor extremiști care se opuneau ideii de coexistență pașnică.
Totuși, acum și în spatele porților au răbufnit tensiuni.
La o săptămână după atacul Hamas, sătenii au început să se adune serile la centrul de artă White Dove Hall, lângă intrarea în sat.
În plus, membrii celor 80 de familii care locuiesc în sat - 40 palestiniene și 40 evreiești - se întâlneau în privat pentru a discuta și mai cu seamă pentru a se descărca.
„Abia de la a treia întâlnire încolo, am spus că ne simțim suficient de în siguranță pentru a sta împreună", a spus Joffe.
„Fiind cineva care trăiește la mijloc, 7 octombrie a fost greu și pentru mine", a mărturisit Nadim Tali, un palestinian în vârstă de 23 de ani. „Am resimțit și eu impactul, pentru că am prieteni evrei... dar și în sud, unde au avut loc atacurile”.
Dar, spune el, a fost în special afectat când cel mai bun prieten al său, Adam Ben-Shabbat, 23 de ani, s-a numărat printre cei 360.000 de rezerviști chemați la datorie după ce a început războiul împotriva Hamas.
În Israel, serviciul militar este obligatoriu pentru cetățenii evrei - 32 de luni bărbații, 24 de luni, femeile - iar Ben-Shabbat se înrolase cu câțiva ani în urmă.
„Armata este cel mai mare rău”
Încorporarea este demult o problemă sensibilă și complicată pentru comunitatea din acest sat.
„Nu poți să creezi o «oază de pace» și apoi oamenii să se înroleze în armată. Contrazice toată șmecheria”, a comentat Adam Tali, fratele lui Nadim.
În timp ce pentru palestinieni, armata israeliană este cel mai vizibil semn al ocupației și al opresiunii, pentru evrei, din contră, este o modalitate de a-și sluji țara și, în funcție de poziția lor, o potențială rampă de lansare în carieră.
„Armata este răufăcătorul suprem din viața noastră. Pentru Adam, în schimb, este securitate”, crede palestinianul.
Când Ben-Shabbat s-a înrolat pentru stagiul obligatoriu, o parte dintre prietenii săi au boicotat o petrecere de adio.
Familia sa, naționaliști convinși, a considerat că era „lucrul onorabil de făcut".
„Pentru mine, în calitate de evreu crescut aici, aceasta este legea. Nu poți refuza să te conformezi legii după cum îți convine, și mai există și convingerea că avem nevoie de apărare ca țară”, a spus el.
În timpul stagiului său, unii prieteni din sat nu au mai vrut să iasă cu el, iar unul dintre ei a refuzat să-i mai vorbească șase luni.
„După ce l-am finalizat, mi-am dorit cu adevărat să renunț, să fiu doar Adam din Wahat al-Salam/Neve Shalom și să am doar această identitate", a spus el, mărturisind că a jurat să nu mai îmbrace niciodată uniforma militară.
Dar în octombrie, după atacul Hamas, când Ben-Shabbat a primit ordin să se întoarcă în armată, împreună cu fratele său, situația s-a schimbat.
Acești prieteni care au până în 25 de ani nu s-au mai simțit dezbinați, ci s-au simțit împinși la discuții profunde pentru a depăși diferențele - astfel că meciurile de fotbal au fost înlocuite cu dezbateri politice.
„Nu avem altă opțiune; nu avem alți prieteni! Ei mă înțeleg pe deplin... mai mult decât oricine altcineva din lume”, s-a confesat Ben-Shabbat.
În timp ce războiul dintre Israel și Hamas continuă, Nadim și alți doi prieteni se întâlnesc săptămânal în speranța de a găsi un teren comun și de a pune cât de cât coerent gândurile pe hârtie, pentru a ajunge la o declarație asupra căreia să fie de acord cu toții.
„Încă îi mai spun [lui Adam]: Îți înțeleg decizia [de a te înrola], dar nu sunt de acord cu ea”, a spus Nadim.
Comunitatea „Oaza de Pace” a fost fondată de regretatul reverend Bruno Hussar - un evreu născut în Egipt (1911) hirotonit ca preot dominican și ulterior naturalizat ca cetățean israelian.
În anii 1970, între două războaie arabo-israeliene, el a convins o mănăstire trapistă din apropiere, Latrun, să îi închirieze 100 de acri de pământ vreme de 100 de ani - contra a doar 25 de cenți pe an.
Viziunea sa a fost aceea a unei comunități interconfesionale pentru musulmani, creștini și evrei, menită să cultive înțelegerea și respectul reciproc.
Rayek Rizek, în vârstă de 68 de ani, și soția sa au început să viziteze satul înainte de a se stabili acolo în 1984, alăturându-se celor 22 de adulți și câtorva copii câți erau atunci.
Nu existau drumuri asfaltate, iar accesul la apă și electricitate era sporadic.
Israelul a suferit o „lovitură uriașă”
După mai bine de trei luni de război, lucrurile încep să se așeze într-o nouă normalitate în sat. Școala primară s-a redeschis, copiii se adună la joacă și se țin meditații în grup.
Toată lumea este de acord că compasiunea trebuie să fie reciprocă, dar, în circumstanțele actuale, totul este muncă în desfășurare.
Adam Tali a adăugat: „Este un aspect la care simt că se lucrează în acest sat acum mai mult ca niciodată, pentru că este una dintre primele dăți când israelienii au suferit o lovitură uriașă”.
„Nu am venit aici în calitate de profesioniști în rezolvarea și gestionarea conflictelor”, a spus Rizek.
„Suntem oameni normali, ca toți ceilalți, care au vrut să profite de această șansă... să accepte această provocare. Suntem primii și singurii care fac asta. Nu există nicio carte care să te învețe cum să conviețuiești cu alții”, a explicat el.
„După atacul din 7 octombrie, am închis porțile pentru a ne proteja de Hamas. Ulterior, și de extremiștii evrei", spunea în decembrie pentru publicația El Pais Eldad Joffe, președinta consiliului municipal al orașului.
În 2020, radicali evrei au incendiat clădirea Școlii pentru pace, un centru de studiu care organizează cursuri și seminarii pentru a promova dialogul între evrei și palestinieni.
„Noi suntem diferiți”, spunea Nava Sonnenschein, în vârstă de 70 de ani. „Ne pasă de faptul că evreii sunt uciși și de faptul că palestinienii sunt uciși. Suferim pentru ostaticii Hamas, dar și pentru oamenii bombardați în Gaza", spune ea. Familia lui Sonnenschein a fost a doua care s-a stabilit pe acest deal, în 1979, când era încă un pustiu fără canalizare, electricitate sau telefon
„În afara acestui loc, nu am fi putut să ne exprimăm solidaritatea cu palestinienii”, a adăugat și Joffre.
Pentru Rayek Rizek, un creștin ortodox născut în Nazaret și un „palestinian din '48”, care locuiește de aproape 40 de ani în sat, naționalitatea sa israeliană este doar „o bucată de hârtie".
Amintirile sale sunt o poveste de durere, pe care o relatează în zgomotul avioanelor israeliene. Bărbatul de 68 de ani arată în două direcții opuse: „Decolează de la o bază aflată la 15 kilometri distanță. Se îndreaptă spre Gaza și spre granița libaneză".
El recunoaște că de la atac abia dacă mai vorbește „cu cineva” din sat. „Ce s-a întâmplat pe 7 octombrie nu a început atunci. Israelul ne-a masacrat timp de decenii și a comis crime la fel de odioase precum cele ale Hamas. Și totuși unii vin aici să mă întrebe dacă este adevărat că Hamas împiedică civilii din Gaza să fugă spre sud, așa cum spune Israelul!", se arată el revoltat.
Orr, mama a doi copii, definește satul ca fiind „o bulă”. La finalul a patru clase, elevii din sat trebuie să continue școala în afara satului. Când împlinesc 18 ani, ei se confruntă cu ceea ce Nava Sonnenschein numește o „dilemă”: serviciul militar obligatoriu pentru bărbați și femei, de care arabii israelieni sunt scutiți. Evreii care au crescut în această comunitate pacifistă pot fi trimiși să bombardeze Gaza sau să slujească în unitățile de informații, întrucât ei cunosc araba.
Se încarcă comentariile...
