INFOGRAFIE Adunarea Generală a ONU decide astăzi dacă recunoaşte Palestina ca stat independent. Istoria neîncrederii dintre palestinieni şi israelieni

Mahmud Abbas şi Ban Ki-moon, în momentul predării cererii de aderare a statului Palestina la ONU. FOTO: Reuters

Astăzi, Adunarea Generală  a ONU urmează să decidă asupra cererii inaintate de preşedintele palestinian Mahmud Abbas, de a acorda Autorităţii Palestiniene statutul de observator membru în cadrul organizaţiei internaţionale. Implicit aceasta înseamnă recunoaşterea de facto a unui stat palestinian independent.

Fără drept de vot în Adunarea Generală, statul palestinian va putea cere şi va avea dreptul de a adera la diferitele organisme ale ONU ( de anul trecut a fost acceptat în UNESCO) şi, afirmă analiştii, să ceară, de exemplu, în Comisia pentru Drepturile Omului, condamnarea  Israelului pentru aşa zise “agresiuni”. 

În urmă cu un an, Abbas intenţiona să se adreseze Consiliului de Securitate şi un vot pozitiv acolo ar fi însemnat recunoaşterea de jure a independenţei, conferind noului stat toate drepturile dar, dându-şi seama că nu ar fi obţinut majoritatea, a renunţat să ceară votul în Consiliul de Securitate.

Cu certitudine Abbas va obţine majoritatea în Adunarea Generală şi este foarte posibil ca printre cei care vor vota să se afle şi state europene, membre ale Uniunii Europene. Ministrul francez de externe, Laurent Fabius, a confirmat această poziţie a Franţei, este posibil ca şi Marea Britanie să voteze pentru. Aceste voturi vor spulbera dorinţa Israelului de a obţine “o victorie morală” în sensul realizării unei coaliţii anti-vot a statelor cu pondere în ONU. 

Statele Unite, Canada şi Germania sunt printre cele care s-au pronunţat împotriva demersului palestinian, considerându-l contraproductiv, un nou obstacol în calea reluării negocierilor israeliano-palestiniene, mai  ales că Acordurile de la Oslo din 1994, convenite de premierul israelian de-atunci, Yitzhak Rabin şi liderul palestinian, Yasser Arafat prevăd în mod expres ajungerea la această soluţie numai prin negocieri şi nu prin declaraţii unilaterale.

Acordurile de la Oslo-rezultatul unor confruntări de 50 de ani

La  29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a decis, prin vot, crearea a două  state pe teritorul palestinian – israelian şi arab, trasându-se şi graniţele lor. Cu toate că liderii israelieni de-atunci nu au fost mulţumiţi de împărţire, au acceptat decizia şi în mai 1948 au declarat statul independent Israel. Îndrumaţi greşit de celelalte ţări arabe, palestinienii au refuzat decizia ONU şi , a doua zi după declararea Israelului, au început un război împotriva noului stat, soldat cu victoria Israelului care a adus statului evreu un plus de teritorii.

În timpul acestui război, de teama armatei israeliene, a unor grupări teroriste evreieşti, dar şi îndemnaţi de celelalte state arabe care le dădeau asigurări că, în curând “evreii vor fi aruncaţi în mare”, mii de palestinieni şi-au părăsit locurile de baştină şi s-au refugiat .Această situaţie a dus la crearea uneia dintre marile probleme din zonă , la care nu s-a găsit încă soluţia, cea a refugiaţilor palestinieni şi descendenţilor lor. Cu excepţia Iordaniei, celelalte state arabe nu i-au integrat pe palestinieni, generaţii întregi trăiesc şi astăzi în taberele de refugiaţi.

“Războiul de şase zile” din 1967 , finalizat prin ocuparea de către armata israeliană a unor teritorii locuite de palestinieni, a creat o nouă problemă privind statutul acestora. Israelul a dorit să le folosească drept monedă de schimb pentru a obţine recunoaşterea de către ţările arabe a existenţei statului şi pentru e a încheia pacea cu vecinii săi. Refuzul acestora a creat o nouă dilemă. 

Era limpede că anexarea teritoriilor nu era o soluţie legală şi, în plus, ar fi schimbat situaţia demografică a ţării în favoarea palestinienilor. De fapt, după acest război s-a lansat ideea a două state, numai că ea a ajuns să intre în conştiinţa publică după decenii de conflicte israeliano-palestiniene, atentate teroriste, cu victime civile, precum şi după întărirea  organizaţiilor palestiniene care doreau  un stat propriu. Deşi au fost încercări şi până în 1994, neîncrederea care domnea între părţi a îngreunat procesul.

Schimbarea eşichierului politic de după 1989 a dus la dispariţia sprijinului pe care organizaţiile palestiniene le-au primit de la fosta URSS şi de la foste ţări comuniste (inclusiv România). De cealaltă parte, dominaţia dură a armatei israeliene asupra teritoriilor palestiniene, încercările de colonizare a acestora de către susţinătorii ideii Marelui Israel au declanşat  numeroase critici în Occident. 

Ambele părţi şi-au dat seama că ostilitatea nu va duce la nici un rezultat şi, sub presiunea marilor puteri, în primul rand a Statelor Unite pe de o parte, în condiţiile venirii la putere a unor lideri israelieni care doreau negocierile (Sshimon Peres şi Yitzhak Rabin), ale renunţării de către Yasser Arafat la acţiunile teroriste, după mai multe runde de negocieri secrete, s-a ajuns la semnarea Acordurilor de la Oslo. 

Practic, acest document pune bazele viitorului stat palestinian. În prima etapă –Oslo A -s-a prevăzut crearea unei autoguvernări palestiniene provizorii iar în etapa a doua-Oslo B – expansiunea teritoriilor Autorităţii Palestiniene, angajamente reciproce de securitate, reglementarea relaţiilor israeliano-palestiniene, alegeri pentru Consiliul Legislativ Palestinian,  o perioadă de tranziţie de cinci ani pentru întărirea guvernului palestinian şi amânarea negocierilor legate de problemele cele mai sensibile- refugiaţii şi statutul Ierusalimului. 

Totodată o anexă a acestor acorduri-Protocolul de la Paris- reglementa relaţiile econoomice ale celor două părţi. Negocierile erau singura cale de a se ajunge la statul palestinian. 

Nemulţumiri palestiniene

În decursul timpului, o parte dintre prevederi a fost  aplicată , guvernul palestinian, alegeri , formarea instituţiilor guvernamentale, securitate internă proprie dar cele mai importante nu, mai ales că s-au declanşat prima şi a doua intifadă care au stopat negocierile. 

Partea palestinină s-a simţit şi se simte frustrată din cauza prea puţinei libertăţi de mişcare,  a unor dificultăţi economice, în parte prevăzute în Protocolul de la Paris care permite, de pildă, reţinerea de către Israel a unor impozite şi taxe de pe urma mărfurilor exportate de Autoritatea Palestiniană, interdicţia unei monede palestiniene proprii, interzicerea prin Acordurile de la Oslo de a avea  o armată proprie, şi, un alt punct nevralgic, construirea unor aşezări evreieşti în teritoriile care potrivit părţii palestiniene vor face parte din viitorul stat palestinian. 

Autoritatea Palestiniană se găseşte într-o situaţie dificilă şi datorită pierderii autorităţii asupra fâşiei Gaza unde s-a instalat o guvernare Hamas, eliminând organizaţia Fatah al preşedintelui Abbas.

Reproşuri israeliene

Partea israeliană îi reproşează conducerii Autorităţii  Palestiniene că de câţiva ani nu mai doreşte să reia negocierile bilaterale, că pune condiţii prealabile pentru acestea şi că, în pofida acceptării de către Israel a unora dintre ele – de pildă îngheţarea construcţiilor pe teritoriile controversate, partea palestiniană nu şi-a manifestat disponibilitatea către negocieri. 

Israelul consideră că democraţia este departe de a fi fost instalată în Teritorii, că instituţiile de stat sunt încă slabe, că în Teritorii se duce o propagandă antiisraeliană, ceea ce afectează perceperea pozitivă a Israelului de către noua generaţie şi că preşedintele Abbas nu vrea să recunoască caracterul evreiesc al Israelului. 

În plus, afirmă partea israeliană, Abbas nu are autoritate asupra Fâşiei Gaza şi orice fel de înţelegere la care s-ar ajunge , ar putea să nu fie recunoscută şi aplicată de guvernarea Hamas. De aceea, declararea statului palestinian, fără negocieri şi ţinând seama de aceste condiţii, ar fi prematură şi neproductivă.

Foarte multe state, inclusiv Israelul, au recunoscut soluţia un stat israelian alături de unul palestinian, ceea ce nu s-a stabilit este momentul şi condiţiile. Ţări occidentale care au declarat că vor vota în Adunarea Generală în favoarea Palestinei, argumentează că prin aceasta se va întări prestigul preşedintelui Abbas, considerat mai moderat, în faţa liderilor Hamas care, în urma ultimului război din Gaza au dobândit o mare popularitate chiar şi în Cisiordania. 

Este un element care poate fi luat în considerare, dar acesta nu va schimba situaţia din Teritorii. Mai ales, afirmă unii analişti, sunt posibile sancţiuni economice din partea unor ţări care furnizează ajutor Autorităţii Palestiniene, în primul rând Statele Unite care a încercat să-l convingă pe Abbas să renunţe la demersul său. Israelul a declarat că, cel puţin deocamdată, nu va  recurge la sancţiuni şi va urmări evoluţia situaţiei după decizia ONU.