Încleştarea poveştilor despre Ucraina - războiul de diplomaţie publică

Rusia, în absenţa altor resurse, este angajată într-un război de diplomaţie publică cu „Occidentul” (observăm reîntoarcerea la vocabularul Războiului Rece din discursul public), menit să câştige „minţile şi sufletele” opiniei publice mondiale (cu accent major pe cucerirea sufletelor ruseşti din Rusia şi din Ucraina). De Liliana Popescu

Fragment din dosarul ucrainean publicat în FP România nr. 39 (martie/ aprilie 2014). 

Asta se întâmplă de mai mulţi ani încoace, iar situaţia s-a acutizat în ultimii doi ani. Episodul renunţării Statelor Unite la intervenţia în Siria, prezentată masiv în presa rusă ca o mare victorie a lui Vladimir Putin, este doar un jalon al acestei strategii mai ample a Moscovei (Vocea Rusiei a început cu acel prilej o campanie de solicitare a Premiului Nobel pentru Pace pentru preşedintele Putin). 

Acum, ocuparea Crimeii poate fi privită şi ca un război al discursurilor publice. Rusia, prin diverse mijloace, a încercat să acrediteze următoarele idei cu referire la situaţia din Ucraina: mişcarea de protest a fost fundamental o mişcare a forţelor extremist-naţionaliste ucrainene, numite „neo-naziste” (pentru a trezi memoria războiului sfânt, de apărare a patriei sovietice atacate de nazişti); mişcarea de protest a fost sponsorizată de „Occident”; schimbarea de regim de la Kiev a fost o lovitură de stat; noul guvern de la Kiev este ilegitim – prin urmare, este legitim ca Rusia să-şi apere co-naţionalii ruşi din Ucraina, acolo unde sunt majoritari, în primul rând din Crimeea. 

Discursul UE şi al SUA s-a centrat pe următoarele idei: protestele din Ucraina au fost manifestarea liberă, de jos în sus, a maselor de cetăţeni nemulţumiţi de orientarea către Rusia a Ucrainei, promovată de preşedintele Ianukovici; regimul condus de acest preşedinte a reprimat mişcările protestatarilor paşnici într-o manieră inadmisibilă pentru un regim democratic; au existat şi manifestanţi agresivi, din zona naţionalistă, dar aceştia nu au fost definitorii pentru mişcarea de protest, care a cuprins toată ţara; preşedintele Ianukovici şi guvernul condus de Mikola Azarov s-au delegitimat prin acţiunile de represiune; negocierile purtate pentru formarea unui nou guvern, la care au luat parte reprezentanţii opoziţiei ucrainene (cele trei ramuri), reprezentanţii Maidanului (ai revoluţionarilor, am spune noi), reprezentanţii UE şi guvernul ucrainean au condus la formarea unui nou guvern, de coaliţie, legitim; plecarea din ţară a lui Ianukovici, după semnarea acestui acord a însemnat delegitimarea definitivă a acestuia în calitate de preşedinte al Ucrainei. 

Iată, deci, două discursuri în totală contradicţie. Fondul pe care Rusia şi-a construit discursul a fost pregătit de mai multă vreme. Să nu uităm cui au folosit dezvăluirile lui Edward Snowden, adăpostit în final de Moscova. Dezbinarea ‘discursivă’ a „Occidentului” reprezintă o preocupare cu o istorie remarcabilă în ultimii ani. De aceea, consider că întreaga situaţie revoluţionară construită în Ucraina începând cu mijlocul lui noiembrie 2013 reprezintă şi un episod major în cadrul unui război mai amplu de diplomaţie publică purtat între forţele ‘lumii libere’ şi forţele ‘lumii conservatoare’, conduse de preşedintele Putin. Acesr război nu este încheiat, iar părţile au pus la bătaie şi argumente de deconspirare a strategiei celeilalte părţi (vezi, de pildă, declaraţia Departamentului de Stat cu privire la cele zece minciuni ale părţii ruse sau comparaţiile făcute de guvernanţii ruşi între autodeterminarea Kosovo şi a Crimeii). În definitiv, lucrurile sunt mai nuanţate, iar în joc sunt mai multe părţi. În orice caz, acest război este întemeiat pe ideea că va câştiga partea a cărei „poveste” va învinge. Iar victoria depinde în mare parte de credibilitatea publică pe care şi-o construiesc părţile.

Dr. Liliana Popescu este conferenţiară, şi prorector, la SNSPA.