Înapoi la U.R.S.S.

În august 1968, trupele URSS, susţinute de mai multe armate ale ţărilor-satelit, invadau Cehoslovacia, drept pedeapsă pentru reformele iniţiate de liderul de la Praga, Alexandr Dubcek.

În august 1968, trupele URSS, susţinute de mai multe armate ale ţărilor-satelit, invadau Cehoslovacia, drept pedeapsă pentru reformele iniţiate de liderul de la Praga, Alexandr Dubcek.

După exact patru decenii, trupele ruseşti atacă Georgia, ca răspuns la încercarea guvernului de la Tbilisi de a-şi impune controlul asupra regiunii separatiste Osetia de Sud. Georgia este de fapt cel de-al treilea stat suveran călcat în ultimii 40 de ani - în 1979, Armata Roşie a invadat Afganistanul, pentru a impune la Kabul un guvern favorabil intereselor URSS.

Analiştii de politică internaţională sunt de acord că, atacând Georgia, Rusia îşi marchează şi mai clar teritoriul de influenţă la Marea Neagră, într-o regiune-cheie pentru transportul hidrocarburilor.

În acţiunea sa, Moscova se foloseşte de precedentul independenţei Kosovo, susţinând autodeterminarea provinciilor georgiene separatiste şi invocând "genocidul" pe care armata georgiană l-ar fi produs în Osetia de Sud - la fel cum Ocidentul a acuzat atrocităţile comise de regimul Miloşevici în Kosovo.

Dar paralela poate merge şi mai departe. În acest moment, viitorul preşedintelui Georgiei, Mihail Saakaşvili, este neclar şi mulţi comentatori se întreabă dacă nu cumva conducătorii actuali de la Tbilisi vor avea şi ei soarta celor de la Praga şi de la Kabul din anii '60 şi '70.

Luptele din Osetia de Sud reprezintă un test pentru lumea occidendală. Dacă va lăsa Rusia să-şi facă jocul până la capăt, Vestul va avea numai de pierdut

O istorie complicată, presărată cu lupte crâncene pentru putere şi influenţă, într-una din regiunile bogate în resurse ale lumii, descifrată de analişti ruşi şi americani.

Conflictul deschis de Georgia în Osetia de Sud ascunde, în opinia multor analişti, prima înfruntare dintre Statele Unite şi Rusia de după căderea URSS-ului.

"Mai mult ca sigur, Statele Unite şi-au dat acordul pentru declanşarea ofensivei în Osetia", consideră Vladimir Jarihin, director adjunct al Institutului CSI (Comunitatea Statelor Independente) din Rusia. Drept dovadă, Jarihin invocă impasul în care se află Consiliul de Securitate, incapabil să se pună de acord asupra unei declaraţii de condamnare a ofensivei georgiene.

"Georgia nu se poate măsura cu noi. Ne vom instala, acum, trupele în Osetia de Sud şi Abhazia, pentru a ne apăra frontierele", e de părere expertul citat, exprimând, astfel, un punct de vedere apropiat de cel al Kremlinului. Există însă şi opinii diferite la Moscova.

"Eu nu cred că preşedintele Saakaşvili s-a înţeles cu Washingtonul asupra atacului", nuanţează, pentru "Liberation", Fiodor Lukianov, redactor-şef al revistei "Rusia în politica globală". "Cu siguranţă însă, Statele Unite vor fi obligate să-l susţină, iar el s-a grăbit să prindă momentul, înainte să se schimbe administraţia de la Washington".

De ce a forţat Saakaşvili

Cel mai sigur aliat al SUA în regiune, Mihail Saakaşvili, nu ar fi îndrăznit să sfideze Rusia fără sprijinul financiar şi militar acordat de americani, de la alegerea sa, în 2004.

Antrenată şi modernizată cu ajutorul unor instructori americani, actuala armată georgiană s-a rodat în focul războaielor din Irak şi Afganistan, unde a avut dislocate câteva mii de soldaţi. Etapa următoare ar fi trebuit să fie aderarea Georgiei la NATO.

Deşi nu s-a concretizat, intenţia a înfuriat Moscova, stare ce explică, în parte, duritatea cu care a reacţionat acum. La Washington s-a instalat o stare de jenă. Americanii au trimis un emisar să se alăture eforturilor internaţionale de mediere a conflictului, au cerut "încetarea imediată a focului" şi au reamintit că "susţin integritatea teritorială a Georgiei". "Acest conflict nu pică bine Statelor Unite.

Preşedintele georgian nu conteneşte să invoce integritatea teritorială de o manieră provocatoare, simţindu-se
încurajat de SUA, pe când noi ar fi trebuit să-l îndemnăm să fie mai moderat", apreciază Charles Kupchan, expert în cadrul Consiliului pentru Afaceri Externe, un cunoscut "think tank" din Washington.

Erori, temeri şi…imagine

Riscurile extinderii conflictului îi preocupă şi pe europeni. Preşedinţia franceză a UE a anunţat că încearcă să obţină încetarea focului. Între timp, opoziţia politică din Georgia avertizează asupra riscului, real, al unui derapaj în regiune.

"Kremlinul are tot interesul să forţeze Georgia să comită o eroare, spulberându-i astfel şansele de integrare în NATO", afirmă Salome Zurabişvili, ex-ministru de Externe şi unul dintre liderii opoziţiei de la Tbilisi.

Puterea georgiană mai nutreşte însă speranţa să internaţionalizeze conflictul. "Nădăjduieşte măcar să împingă Rusia să comită cruzimi care să fie ulterior condamnate de către comunitatea internaţională", apreciază Dmitri Trenin, de la Institutul Carnegie din Moscova. Ideea strategiei este de a crea imaginea micuţei Georgii "democratice" care se opune Goliatului rus, "mare şi rău".

"Valorile, principiile şi însăşi ordinea mondială se află în joc", clama, recent, preşedintele Saakaşvili la CNN, cerând lumii să nu lase Rusia "nepedepsită" pentru ceea ce se întâmplă în Georgia.

Caucazul, la răscrucea intereselor SUA-Rusia

Imensele zăcăminte de petrol şi de gaze din zona Mării Caspice au sporit importanţa geostrategică a Caucazului, care se găseşte din nou la mijloc, între interesele Rusiei şi ale Statelor Unite. În Transcaucazia, fostele republici sovietice Azerbaidjan, putere emergentă datorită bogatelor rezerve de hidrocarburi, şi Georgia s-au apropiat de occidentali.

Alternativă pentru transportul ţiţeiului

Aceştia au finanţat construcţia oleoductului BTC, care transportă petrolul azer la Marea Mediterană.
Europa mai are în "portofoliu" şi proiectul gazoductului Nabucco, destinat reducerii dependenţei energetice a bătrânului continent faţă de Rusia. Administraţia americană sprijină candidatura Georgiei la NATO.

Azerbaidjanul, ţară musulmană şi turcofonă, întreţine relaţii privilegiate cu Turcia, pilonul flancului sud-estic al Alianţei nord-atlantice. Confruntaţi cu aceste evoluţii, ruşii denunţă de ceva vreme "încercuirea" occidentală.

Un puzzle etnic exploziv

Chiar integrat Rusiei, mozaicul micilor popoare din Caucazul de Nord, în majoritate musulmane, rămâne un cocktail exploziv.

Mişcarea proindependentă din Cecenia nu s-a stins şi mai produce din când în când pagube în Inguşetia sau în Daghestan.

Recucerirea vechilor poziţii

Moscova contraatacă avansându-şi poziţiile în Transcaucazia, pe spezele Georgiei, dar şi ale Azerbaidjanului.
Ecuaţia din regiune este complicată şi din cauza Armeniei şi a conflictului mocnit din Nagorno-Karabah.

Această enclavă armeană din inima Azerbaidjanului şi-a obţinut în 1992 autonomia cu ajutorul armelor, apoi s-a unit cu ţara-mamă, ocupând cam 20% din teritoriul azer. O situaţie care a complicat şi mai mult relaţiile, şi aşa dificile, dintre Erevan şi Ankara.

Ce ascunde ofensiva georgiană

Mihail Saakaşvili, tânărul şi impetuosul preşedinte georgian, avea nevoie de o acţiune spectaculoasă pentru a-şi salva regimul. Eroul Revoluţiei Rozelor, privit în 2003 ca marea speranţă a schimbărilor democratice în întreaga regiune a Caucazului, s-a transformat în doar câţiva ani într-un autocrat neîndurător, care a pus căluş presei critice şi a asmuţit poliţia asupra manifestanţilor opoziţiei.

Saakaşvili, prins în capcana rusă

Ales cu 95% din voturi în 2004, Saakaşvili nu a mai obţinut decât 53% în luna ianuarie a acestui an, dar prin presiuni şi fraude electorale. În 2003, Saakaşvili le promitea însă georgienilor reîntregirea ţării cu cele două provincii pierdute, Osetia de Sud şi Abhazia. Acum sosise momentul propice pentru acţiune.

Atras deliberat în capcană de provocările Moscovei, din ultima vreme, dar şi mizând pe un sprijin occidental, care nu a venit, preşedintele Saakaşvili a încercat să readucă, definitiv Osetia de Sud între graniţele Georgiei. Riposta rusă a fost disproporţionată şi necruţătoate, amintind de politicile vechiului URSS.

Cum au devenit oseţii "cetăţeni" ruşi

În ultimii ani, Moscova s-a apropiat de oseţi (şi de abhazi), distribuindu-le doritorilor paşapoarte ruseşti. Locuitorii din Ţinvali, bombardaţi de armata georgiană, pot fi acum consideraţi cetăţeni ruşi, pe care Moscova are datoria să-i apere.

Sub pretexte umanitare, dat fiind că oseţii şi abhazii refuzau paşapoartele georgiene, punându-se astfel în imposibilitatea de a călători, Rusia a picat în propria capcană. "Moral, are datoria să-i apere pe oseţi, fără a dispune însă şi de o strategie de rezolvare a conflictului", apreciază analistul Dmitri Trenine. "Azi, Rusia nu a avut încotro: a fost obligată să intervină militar", consideră şi Fiodor Lukianov.

Osetia de Sud (şi Abhazia) sunt cu atât mai dragi Moscovei cu cât sunt ultimele teritorii din Caucaz unde ruşii mai sunt bine-veniţi. Peste tot în altă parte a regiunii, inclusiv în Caucazul de Nord, integrat Rusiei, Moscova plăteşte greu pentru politica de tip colonial dusă până acum.

Ruşii au fost practic izgoniţi din Cecenia şi din Inguşeţia, chiar dacă, formal, aceste regiuni ţin de administraţia Federaţiei Ruse. Luată ca atare, Osetia de Sud, singură, nu prezintă vreun interes strategic major, dar este o chestiune de orgoliu pentru Rusia: respinsă din Caucaz, unde a pierdut poziţiile-cheie în 1991 (mai ales Azebaidjanul şi Georgia).

Cititi si:

Agresiunea rusă, prelungită în Georgia , de George Daniel Rîpă

Occidentul ezita sa sprijine Georgia , de Catalina Mihai