După Osama: De ce trebuie să rămânem în AfPak

După 10 ani de „investiţii” în Afganistan, progresele par sub limita dezamăgirii: un guvern central putred, costuri imense, o influenţă talibană încă destul de solidă, tot mai multe pierderi în rândul trupelor coaliţiei internaţionale. Şi acum, cu eliminarea lui Osama, oare nu a venit vremea să ne retragem? Nu ar trebui să declarăm victoria şi să plecăm? 

“Oricât de tentant ar suna, ar fi o greşeală”, spune săptămânalul The Economist. Sub presiunea opiniei publice, se tot vehiculează luna iulie 2011, ca început al calendarului retragerii. Dar departe de a fi începutul unui domino al retragerii, luna iulie ar trebui să semnaleze altceva: intrarea într-o nouă fază operaţională, în care NATO trece în plan secund, de sprijin, de mentorat al forţelor de securitate afgane care îşi vor asuma gradual partea leului. Sigur, pentru a răspunde presiunii interne (şi deadline-ului “electoral”), administraţia Obama ar putea accepta, în iulie, o retragere simbolică - o mică parte din cei peste 90.000 de militari desfăşuraţi în teatrul afgan. Însă o retragere masivă, intempestivă, lipsită de discernământ strategic şi ghidată de atmosfera euforică a uciderii lui Osama ar putea genera un colaps al fragilei texturi a statului afgan. Iar undele de şoc se vor resimţi până la Islamabad.

Sigur, nimeni nu se aşteaptă ca “Afganistanul să devină o democraţie occidentală - unde fetele merg la şcoală şi femeile nu sunt obligate să poarte burqa; sau care a eliminat corupţia şi violenţa până în 2014. Dar este pe cale să devină un loc mai bun decât a fost, care are şansa unei eventuale păci cu talibanii şi care oferă un tratament mai bun cetăţenilor săi ”, spune The Economist. Iar toate aceste progrese se datorează în întregime suplimentării cu 30.000 de militari anuntaţi de administraţia Obama, în toamna lui 2009. Într-un fel, acest „supliment” a fost utilizat pentru a cumpăra timp pentru recrutarea, antrenarea şi consolidarea (într-un ritm industrial) a forţelor de securitate afgane, al căror efectiv numară astăzi 285.000 de militari şi poliţişti. Intensitatea insurgenţei este în reflux. Calitatea administraţiei locale s-a îmbunătaţit în multe părţi datorită infuziei de „funcţionari” şi guvernatori mai eficienţi. Dar toate acestea rămân progrese fragile. Corupţia este endemică (să ne amintim doar de recenta „evaporare”, demnă de serialul „Prison Break”, a 475 de talibani din închisoarea din Kandahar), iar venirea verii anunţă începutul unui nou sezon de luptă.

Se ridică însă întrebarea: până când va mai trebui comunitatea internaţională să sprijine Kabulul? Şi cât de extins va fi acest angajament? The Economist estimează că şi după 2014 (când se termină formal mandatul asumat de către NATO) va mai fi nevoie de 25.000-35.000 de forţe internaţionale (un angajament semnificativ, dar care totuşi nu se compară cu costurile pe care ajung astăzi să le platească SUA – 120 de miliarde de dolari anual). 

În cele din urmă, totul este conectat. Abandonarea Afganistanului ar putea determina destabilizarea Pakistanului. „Privit din perspectiva aşteptărilor avute în 2001, status-quo-ul este departe de a putea fi declarat o victorie. Dar comparat cu vacuumul de putere şi distrugere rezultat dintr-o retragere impulsivă, este un triumf”, concluzionează The Economist.

Nici suporterii tradiţionali ai reţetei de contrainsurgenţă aplicată astăzi de generalul Petraeus nu cred că o retragere acum din Afganistan ar fi benefică. Dimpotrivă, dispariţia lui Bin Laden este cel mai potrivit moment pentru „a accentua presiunea asupra talibanilor şi a-i determina să rupă legăturile cu Al-Qaida. Obiectivul nostru este de a-i forţa pe talibani să renunţe la această alianţă, de a abandona la violenţă şi de a accepta constituţia afgană. Şi suntem mai aproape ca niciodată de acest obiectiv. Ar fi o eroare să ne retragem în acest context”, a declarat pentru Revista Paris Match, John Nagl, unul dintre arhitecţii intelectuali ai reorientării armatei americane spre doctrina de contrainsurgenţă.

Schimbarea, în septembrie anul acesta, a Generalului Petraes cu Generalul John Allen, la comanda ISAF, este un semnal că administraţia Obama se pregăteşte pentru intrarea într-o nouă etapă. Allen este un general complet atipic. Aptitudinile sale sunt „altfel”: este un maestru al reconcilierii cu foştii insurgenţi şi un excelent dirijor al lobby-ului tribal. De fapt, este fascinat de tot ceea ce înseamnă societatea triburilor, cu practicile lor de mediere şi soluţionare a conflictelor. În Irak, sub comanda lui Petraeus, a fost unul dintre catalizatorii „Trezirii din Anbar”, al ridicării triburilor sunite împotriva Al-Qaida. Un ingredient care a schimbat atunci decisiv balanţa de putere în favoarea coaliţiei. Cam acelaşi lucru se aşteaptă şi astăzi de la el. Forţarea unor armistiţii tactice cu talibanii reconciliabili şi decuplarea lor de Al-Qaida. În cele din urmă, nu talibanii sunt duşmanii Americii, ci Al-Qaida.