Exclusiv De ce prăbușirea regimului de la Teheran este o victorie pentru întreaga lume liberă - Analiza lui Adrian Papahagi

Războiul declanșat de SUA și Israel în Iran este privit în general prin cheie geopolitică, reflexul multor comentatori occidentali fiind unul de îngrijorare față de riscul escaladării, instabilitatea regională și reacția Rusiei și a Chinei. Această perspectivă scapă din vedere aspectul, până la urmă, cel mai important: răul făcut de acest regim timp de aproape jumătate de secol. Teocrația islamică a sărăcit și a oprimat un popor întreg, a finanțat terorismul regional și a alimentat războiul lui Vladimir Putin împotriva Ucrainei. Într-o analiză pentru „Adevărul”, profesorul Adrian Papahagi explică de ce intervenția americano-israeliană asupra regimului ayatolahilor nu reprezintă o criză, ci o oportunitate istorică.

FOTO: AP

Înainte de revoluția din 1979, Iranul era o societate deschisă. Femeile umblau libere, se organizau concursuri de miss, țara se moderniza. Ce a urmat după preluarea puterii de către ayatolahi a fost, fără doar și poate, un dezastru absolut pentru societatea iraniană.

„Se știe ce a însemnat. O lungă închisoare, atât politică, cât și morală, teocratică. O teocrație nemiloasă, în care în special femeile și-au pierdut aproape toate drepturile, în care lumea a sărăcit incredibil. Mă uitam zilele trecute la o comparație: Iranul, o țară de aproape 90 milioane de oameni, are un PIB jumătate cât Israelul, care e o țară de 10 milioane de oameni. Deci jumătate. PIB-ul pe cap de locuitor al iranienilor este cam patru mii de dolari, în Israel – șaizeci de mii de dolari. Cum se poate ca o țară care nu are aproape nicio resursă, cum e Israelul, să aibă oameni de zece-cincisprezece ori mai bogați decât o țară plină de petrol și cu o cultură atât de veche? E un regim care a sărăcit și a oprimat oamenii și e foarte bine dacă se termină odată”, a explicat profesorul Adrian Papahagi.

Eliberare, pace regională şi o lovitură pentru axa Moscova–Beijing–Teheran

Protestele de stradă din ultimele săptămâni, reprimate sângeros de autoritățile de la Teheran, confirmă că iranienii înşişi nu mai suportă regimul. În acest context, Papahagi identifică cel puțin trei motive majore pentru care intervenția americano-israeliană trebuie privită cu optimism.

Primul şi cel mai direct ține de poporul iranian însuşi.

„Din perspectiva poporului iranian, care, ați văzut, a fost revoltat în stradă și reprimat sângeros chiar zilele și săptămânile trecute, fiindcă sfârșitul regimului teocratic islamist al ayatolahilor ar însemna o puternică eliberare a poporului iranian”, arată profesorul Papahagi.

Al doilea argument privește echilibrul regional. Iranul nu a fost doar un stat opresiv față de propriii cetățeni, ci și unul dintre principalii exportatori de terorism în Orientul Mijlociu, finanțând organizații precum Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian, diverse miliții șiite din Irak și, nu în ultimul rând, rebelii Houthi din Yemen.

„Pentru pacea Orientului Mijlociu. Se știe că Iranul a sponsorizat foarte puternic și Hezbollah, și Hamas, și alte forme de terorism islamic, care au făcut atentate numeroase și au agresat nu doar Israelul, ci și Europa. De altfel, ați văzut că zilele acestea Iranul a atacat inclusiv în Cipru și în alte locuri. Este un regim care proiectează teroare, cel puțin în Orientul Mijlociu”, subliniază profesorul

În al treilea rând, eliminarea regimului de la Teheran trebuie privită ca o veste bună în contextul în care Iranul este un furnizor important de armament pentru Armata Rusă,

„Iranul este un aliat al Rusiei lui Putin. Să nu uităm că regimul ayatolahilor a livrat zeci de mii de drone Shahed, cu care ruşii bombardează Ucraina şi omoară civili. Au trimis şi alte forme de ajutor militar în Rusia. Petrolul lor, în acelaşi timp, alimentează economia Chinei, care subminează economia europeană şi occidentală în general. Practic, această teocrație dictatorială asiatică este nefastă şi pentru poporul iranian, şi pentru toată zona Orientului Mijlociu - Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Israel - şi pentru Europa, prin alianța cu Rusia şi China, această axă a dictaturilor”, explică Papahagi.

Ipocrizia celor care condamnă

Reacția de condamnare a intervenției venită din partea unor lideri europeni de stânga, în frunte cu premierul spaniol Pedro Sánchez, nu îl surprinde pe Papahagi, care aduce în discuție contradicția morală

„Sánchez a fost întotdeauna pe toate liniile greşite. E un socialist. Să nu uităm că regimul acesta din Iran, un regim dictatorial, a fost instaurat şi cu sprijinul Uniunii Sovietice în 1979 şi că Uniunea Sovietică, iar ulterior Rusia, au sprijinit toate dictaturile imaginabile din lume, din China şi până în America Latină. Nu mă miră că stânga europeană, care a fost multă vreme pe linia Moscovei, în anii ’40, ’50, ’60 şi chiar după căderea Uniunii Sovietice, se află şi astăzi pe aceleaşi poziții cu Rusia.”

Paradoxul este şi mai adânc la nivel de principii. Stânga occidentală care se declară feministă şi apărătoare a drepturilor minorităților sexuale se regăseşte, în mod repetat, apărând un regim care este exact opusul acestor valori.

„Stânga a avut adesea această poziție ambiguă şi contradictorie: pe de o parte, face mari agitații feministe în Europa, unde femeile au toate drepturile, iar pe de altă parte apără islamul radical, care este principalul opresor al drepturilor femeilor. Nu ştiu cum se împacă lucrurile acestea în mintea lor. Sau apără drepturile minorităților gay şi, în acelaşi timp, apără un regim care ştim cum tratează homosexualii”, subliniază profesorul universitar.

Liderilor politici de stânga, remarcă Papahagi, în sprijinul regimului ayatolahilor s-au alăturat și politicieni de tip MAGA.

„De altfel, nu doar ei. Se află pe poziții similare și zona putinistă din MAGA. Am observat lucrul acesta chiar și astăzi: Marjorie Taylor Greene sau Ana Paulina Luna, pe care o tot invocă Simion prin America, sau vocile de presă precum Nawfal și Tucker Carlson – toți sunt de partea Rusiei și condamnă administrația Trump și SUA pentru atacul din Iran”, arată profesorul Papahagi.

De ce lumea liberă a aşteptat atât de mult

Întrebarea firească rămâne: dacă regimul de la Teheran a fost atât de distructiv, de ce democrațiile occidentale l-au tolerat timp de 47 ani, preferând negocierile în locul acțiunii decisive? Papahagi oferă o analiză pe trei niveluri.

În primul rând, stânga europeană, fiind din punct de vedere ideologic aliată Moscovei, a evitat pozițiile de forță în raport cu regimul de la Teheran.

„În primul rând, există o îndelungă aliniere a unei părți a stângii cu pozițiile islamo-rusești. Să nu uităm guvernul așa-zis progresist al Suediei, care a mers în Iran acum câțiva ani. Poate țineți minte. În loc să protesteze că drepturile femeilor nu sunt respectate, membrele delegației s-au învăluit și au arătat o mare reverență față de islamul radical, punându-și hijab pe cap. Stânga a avut adesea această poziție ambiguă și contradictorie: pe de o parte, face mari agitații feministe în Europa, unde femeile au toate drepturile, iar pe de altă parte apără islamul radical, care este principalul opresor al drepturilor femeilor. Nu știu cum se împacă lucrurile acestea în mintea lor. Sau apără drepturile minorităților gay și, în același timp, apără un regim care știm cum tratează homosexualii. Aceasta este una dintre explicațiile pentru toleranța îndelungată față de acest regim.”, menționează profesorul.

În al doilea rând, Iranul este un stat cu capacități de apărare destul de însemnate, iar o intervenție militară prezintă numeroase riscuri.

„Apoi este faptul că regimul este foarte înarmat și agresiv. A fost războiul Irak–Iran, au existat atacuri ale Iranului împotriva Israelului și alte confruntări. Au mai fost încercări de presiune, dar regimul este înarmat, opresiv, elimină opoziția și ripostează la atacuri. Au avut programul lor nuclear și ambițiile aferente”, explică Papahagi.

În al treilea rând, Iranul fiind un stat aliat Rusiei și Chinei, arată Papahagi, statele occidentale s-au temut de escaladarea conflictului.

„Este alianța cu China și cu Rusia, unde au creat un bloc al acestor dictaturi care se sprijină reciproc. Când ataci una dintre aceste puteri, chiar dacă cea mai vulnerabilă este Iranul, există riscul major de a declanșa un conflict pe scară mult mai largă. De aceea a existat multă vreme o reticență a liderilor occidentali”, a conchis Adrian Papahagi.