„Dacă se doreşte, mâine puterile europene pot elimina criza. Au mecanismele şi armele cu care s-o facă“ - Matei Păun, analist

Despre defectul asumat dintru început al zonei euro, în curs de reparare, şi despre necesitatea unui stat puternic. Discuţie FP cu Matei Păun, investitor şi analist cu bătaie lungă.

Extras din noua ediţie FP România (septembrie/ octombrie 2012).

În 1992, eram în facultate, la Freiburg. Era atunci toată nebunia cu Maastricht, dezbaterea despre uniunea monetară. Printre cursurile pe care le luam era şi unul pe tema uniunii monetare. Cu un profesor neamţ, un tip tot timpul supărat pe viaţă - dar un tip foarte isteţ, care văzuse şi făcuse multe, care era implicat şi el în discuţia asta, avea un rol consultativ la Bundesbank. Teoria spunea că trebuie să atingi nişte puncte pentru a te califica să faci o uniune monetară. Şi era destul de evident că Tratatul de la Maastricht se semnase fără să se atingă toate aceste criterii, teoretice. Normal, noi am întrebat: E o problemă, oare nu se vor naşte nişte dezechilibre? Profesorul a răspuns foarte clar, n-am să uit asta toată viaţa: Dacă voi, ca studenţi, ştiţi asta, credeţi că noi nu ştim? Evident că ştim că drumul pe care începem să mergem este imperfect şi că va naşte tensiuni - şi că la un moment dat aceste tensiuni vor trebui rectificate. Păi, şi de ce nu se face deja asta? Acum atât ne ţine coarda. În acest moment, atât se poate susţine politic vizavi de electorat. Dar ştim că se vor naşte nişte probleme serioase - el zicea că în câţiva ani. Au reuşit să o ducă 20 de ani, cred că nimeni nu se aştepta să dureze atât de mult. Ei ştiau foarte bine că rezultatul va fi o criză - o criză care îi va forţa să facă ceea ce n-au putut face atunci. A fost o criză aşteptată.

Dacă se doreşte, mâine puterile europene pot elimina această criză. Au mecanismele şi armele cu care s-o facă. La nivel de Bancă Centrală şi la nivel de euro-obligaţiuni. Dacă se doreşte, se face un mare summit şi se decide că de mâine toate emiterile de acţiuni se fac sub acest sistem. Iar asta se va întâmpla mai repede decât credem. (...) Nu ştiu dacă Merkel va avea curaj să se mişte în sensul acesta până la alegerile din 2013, aşa că va trebui s-o mai tărăgănăm.

Germania - de fapt, un pol nordic, cu Olanda, cu ţările scandinave, o zonă geografică şi culturală - luptă pentru a impune o nouă disciplină. Dialogul care există acum nu e de felul "salvăm sau nu salvăm Europa" - cum de multe ori reiese din presa anglo-saxonă. Este un dialog care zice: O salvăm, dar îi impunem nişte mecanisme de disciplină, de centralizare, de organizare. Aici este miezul problemei în momentul de faţă. Sunt mult mai multe ţări care au probleme presante şi îşi doresc o soluţie rapidă decât ţări care să insiste pe o disciplinare pe termen lung. Aunic, nemţii nu fac decât să tărăgăneze. Până când celelelalte state vor agrea să implementăm aceste reforme pentru disciplină. Cu cât lucrurile se deteriorează mai mult, cu atât electoratul va înţelege nevoia unui set de reforme care să aprofundeze integrarea la nivel euro. Politicienii nemţi au nevoie de o criză adâncită, ca să poate vinde electoratului local nevoia de a ceda suveranitate şi de a transfera fonduri în găleata comună. La fel, francezii, italienii, spaniolii au nevoie de o criză ca să convingă electoratele de necesitatea unei mai mari discipline, centralizări - e adevărat că la greci situaţia a degenerat, a ajuns extremă, dar în Franţa, să zicem, reformele nu sunt groaznice, nu sunt ca la noi, unde s-au tăiat 25%. Soluţia definitivă a problemei Europei este o integrare mai adâncă. Orice alte soluţii sunt baliverne.

Dacă Europa ar fi unificată, aşa cum sunt SUA, n-am mai auzi de criză. Evident că într-acolo se merge. Şi va veni mai repede decât credem. Deja, în 3 ani, s-a schimbat total dialogul - s-a ajuns să vorbim despre uniune fiscală, uniune bancară. O uniune fiscală presupune o cedare foarte mare de suveranitate politică. Dacă tu, ca stat, nu mai poţi să faci ce vrei cu banii tăi, e o emasclare enormă a statului. (...) Nu e vorba de a se decide totul la Bruxelles. La Washington nu se hotărăşte cât costă un traseu cu autobuzul în Dallas. Competiţia fiscală dintre state se poate menţine - şi în State există o competiţie între state.

Fiecare stat, fiecare zonă va ajunge la un echilibru pe alt drum. Anumite state vor decide să cheltuiască mai puţin pe educaţie şi pe sănătate. Anumite state vor decide să crească vârsta de pensionare. Aceste alegeri e normal să fie făcute la nivel local. (...) Reţeta ideală există: cheltuielile în educaţie şi cercetare dau randamentele cele mai bune la nivel de creştere. Dar nu contează ce spune teoria, contează rezultatul unui proces politic. Finlandezii au ales că vor cheltui mai mult pe educaţie şi mai puţin pe apărare, iar rezultatul este foarte bun. Modelul ar putea fi preluat, desigur, dar asta trebuie să fie rezultul unui proces politic autohton. (...) De sus vor veni doar nişte parametri care vor defini dezechilibrele: nu-ţi va fi permis un deficit mai mare de 3%, nu vei avea voie să te îndatorezi mai mult de atât etc. Cum ajungi la aceşti parametri, te priveşte. Iar dacă nu eşti capabil să o faci, vor exista nişte limitări - care îţi vor îngrădi prostia.

Cum îi alegem şi noi pe cei capabili? La noi scena politică e dominată şi controlată de nişte interese de care treci greu. Foarte sincer, la începutul anului eram extrem de pesimist în ce priveşte şansele să mai prind şi eu o schimbare în bine în România. Văzând şi participând la efectul Nicuşor Dan mi-am schimbat părerea. Faptul că s-au găsit 70.000 de oameni în Bucureşti care să voteze într-o anumită direcţie, şi faptul că s-au aliniat mii de oameni ca să ajute, fără să aibă ceva de câştigat, fără să li se promită ceva, un mic la sfârşitul zilei, un kil de făină, denotă că există un teren fertil. Eu nu ştiam. Eu uitasem de asta. Problema e să se găsească oameni ca Nicuşor.

Suntem oarecum la un nou început - comparabil cu '91-'92. Ne-am întors cu vreo 20 de ani, dar într-o condiţie diferită. Mai înţelepţi. Ştim cum am pierdut. Iar ei nu mai au pârghiile pe care le aveau atunci: nu mai au cum să aducă minerii în Bucureşti, nu mai poţi să primeşti o piatră în cap. Acum sunt forurile europene, e mai complicat. Invers, acum şi clasa de mijloc are bani: dacă vreau, pot să adun de la prieteni nişte bani serioşi pentru ceva. Şi uite o mică scânteie. L-am cunoscut pe Nicuşor în februarie, şi nu avea nimic. Ca şi candidat avea 3-4 oameni, nici ăia nu erau full time cu el, şi două-trei mii de dolari în buzunar, banii lui. Şi cele 23 de procese câştigate. Iar în 3-4 luni de zile a reuşit să mobilizeze 70.000 de oameni. Jos pălăria! Cred că fenomenul Nicuşor Dan va alimenta foarte mult această tendinţă. Pericolul cel mare e ca noi, alegătorii, să ne lăsăm păcăliţi de alţii, care vor încerca să copieze asta, dar să împacheteze aceleaşi lucruri într-o hârtie mai nouă. Mă gândesc şi la Mihai Răzvan Ungureanu. Apoi, 450.000 de oameni l-au votat pe Oprescu, ca independent - uluitor. Şi mai mulţi oameni l-au votat pe Prigoană, care este hilar din toate punctele de vedere. Drumul nu e simplu. Dar, să nu uităm, 60% din populaţie nu a votat.

Problema fundamentală la noi este că după 20 de ani de mismanagement, de stat impotent şi incompetent, reacţia românilor a ajuns să fie: Nu ne mai trebuie statul! O vom duce mai bine fără stat! Când, de fapt, reacţia ar trebui să fie: Trebuie să reformăm şi să modernizăm statul! Fiindcă nu există economie industrializată, nu există ţară care să fi ajuns la un nivel de dezvoltare oarecare fără nişte politici industriale, fără nişte politici economice. (...) Eu îi înţeleg pe cei care zic, hai să vindem. Nu sunt de acord, dar îi înteleg. E o teorie care ni s-a vândut şi ni se vinde mai departe, vezi sectorul de sănătate şi sectorul energetic. Iar pe fundalul unui stat impotent şi incompetent, chiar prinde bine. La noi e o combinaţie de lăcomie, foarte multă incompetenţă şi lene. Pe mulţi politicieni îi deranjează vânzarea firmelor din industria energetică, fiindcă de acolo se suge - în timp ce în sectorul sănătăţii unii sunt  poziţionaţi astfel încât asta să-i ajute.

Preluarea banilor europeni ţine de impotenţa, de incompetenţa şi nepăsarea clasei politice din România. Şi pentru că până acum nu au existat alternative. Nepăsarea lor vine din lipsa de consecinţe. E criminal! Problema nu e a condiţiilor drastice de la Bruxelles. Polonia are aceleaşi condiţii de îndeplinit. Şi e incredibil cum arată Polonia - băncile de acolo se luptă să ne dea credite, la dobânzi mici, iar pe lângă banci există nenumărate fonduri de stat care se luptă să ne dea granturi pentru investiţii. Dacă noi punem 5 milioane de euro la bătaie pentru o fabrică, ei ne dau 2,5 milione - şi ni-i dau în 6 luni! Există zone economice speciale. Acolo banca centrală funcţionează, instituţiile funcţionează. Au politici de stat. Şi noi avem nevoie de un stat puternic.

Rolul presei, anglo-saxone

Există un val, în ultimii 2-3 ani, promovat mai ales de presa anglo-saxonă, care pune sub un mare semn de întrebare moneda euro - de fapt, tot proiectul european. E vorba un complex cultural, britanicii au fost mereu mai insulari, e vorba şi de o anumită influenţă, chiar intoxicare, cauzată de mersul la bere al jurnaliştilor de business cu bancherii, administratorii de fonduri, executivii.

Stăpânind canalele principale de comunicare către piaţa financiară - Financial Times, CNBC, Bloomberg -, influenţa presei anglo-saxone este disproporţionată. Dacă eşti administrator de fond, trader sau bancher, că eşti în Milano, Londra sau Frankfurt, asta citeşti, asta asculţi, către asta priveşti. Audienţa acestei prese este una care ascultă şi citeşte în ideea de a face ceva. Iar când iese pe headline la Financial Times că euro mai are trei luni de zile, te gândeşti ce să faci - cum să mă protejez, să vând?

Presa financiară are un rol extrem de important în a crea un efect de turmă - pozitiv şi negativ, în funcţie de problemă. Priviţi către China şi către Rusia. Din diverse motive s-a dat undă verde la imaginea Chinei - de regulă, China este binevăzută în presă. Poate nu şi în ultimii doi ani, de când au apărut tensiunile cu yuanul. Dar înainte, China era un fel de Valhala, paradisul investiţiilor. Toate companiile americane erau acolo - deci trebuie să mergem în China! Rusia, în schimb, nu. Şi ce diferenţe sunt între aceste ţări? Regim autoritar în ambele, lipsă de libertate de exprimare în ambele - de fapt, în Rusia poţi să faci mai multe decât în China, din aceste puncte de vedere.

În China, elementele demografice i-au silit pe occidentali să treacă peste problemele întâlnite - de furt intelectual, de corupţie. Este o piaţă în care în fiecare an 100-200 de milioane de chinezi ating statutul de clasă de mijloc. Vizavi de investitorii proprii, nu vrei să comunici problemele pe care le ai. Vrei să le transmiţi că te ancorezi de această piaţă, care creşte cu 10% pe an, ai interesul să comunici informaţii pozitive. Pe când în Rusia investitorii străini nu au fost primiţi cu braţele deschise, oligarhii de acolo considerau că nu au nevoie de străini. Ruşii vor să-şi stăpânească sectorul energetic - şi normal, pentru că e a lor. Ruşii nu sunt ca noi, să vindem totul. Şi atunci s-a creat acea optică diferită, care se regăseşte şi în presă.

Calitatea presei anglo-saxone este foarte slabă - în sensul că nu este obiectivă, în sensul direcţiilor promovate. Lipsa de obiectivitate e groaznică - e la fel de rău cum e şi la noi, cu Antenele şi restul. Analiza anglo-saxonă în ceea ce priveşte China, Rusia şi UE - cele trei probleme cu care se confruntă azi lumea occidentală - este foarte discutabilă. În legătură cu Orientul Mijlociu, aceeaşi distorsiune.

Matei Păun este partener majoritar pentru România al fondului de investiţii BAC Investment şi partener al biroului din Minsk al fondului.