Cum se poate eradica piaţa ilegală a traficului de organe?

Actor îmbrăcat în doctor protestează în Praga. împotriva politicilor de transplant ale Chinei.

Avansul tehnologiei medicale a produs multe efecte pozitive în viaţa oamenilor. Totuşi, în pofida acestei realităţi, dezvoltarea chirurgiei a condus la apariţia unei oribile pieţe negre – cea a comercializării de organe.

În ultimul secol, datorită inovaţiilor incredibile ca antibioticele, transfuziile sau transplantul de organe, coroborate cu o înţelegere tot mai aprofundată a prevenirii apariţiei bolilor prin introducerea standardelor de sănătate publică, speranţa de viaţă a umanităţii a crescut exponenţial, cu 30 de ani. Totuşi, creşterea eficacităţii transplanturilor ca soluţie la boli anterior incurabile a creat o piaţă neagră extrem de prosperă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că aproximativ zece procente din totalul transplanturilor au ca punct de origine piaţa neagră.

Un incident din anul 2008, când un bărbat turc s-a plâns poliţiei că a fost răpit şi i s-a prelevat un rinichi, după ce a fost descoperit inconştient pe aeroportul din Priştina, Kosovo, a provocat o investigaţie din partea Uniunii Europene care a descoperit o reţea infracţională internaţională ce fura şi trafica organe, în special de la oameni săraci provenind din Asia Centrală şi estul Europei. În ţări ca România, Moldova, Turcia şi Egipt, vânzătorii de organe pot achiziţiona rinichi la preţul de 3000 de dolari, pe care ulterior îi vând pacienţilor din ţările bogate cu preţuri de peste 50.000 de dolari. Tot în 2008, un vânzător de organe indian a fost arestat pentru că răpea oameni nevoiaşi din cartierele mărginaşe ale oraşului New Delhi, le fura rinichii pe care îi vindea în străinătate.

Unul din motivele pentru care această piaţă are atât de mult succes, scrie Scott Carney în revista Foreign Policy, este acela că o piaţă legală pe care să se vândă organe este de neimaginat iar statele au încercat să reglementeze acest domeniu sensibil. Creşterea cererii de material biologic uman a fost acompaniată de efortul de a crea un sistem de furnizare justificabil etic. Organele nu ar trebui să fie vândute şi cumpărate ci donate de persoane altruiste. De aceea, într-un spital nu se plăteşte organul transplantat ci doar intervenţia chirurgicală. Totuşi, atâta timp cât oferta este inferioară cererii, piaţa neagră, care presupune avantajul că oferă „marfa” atunci când este nevoie de ea, va prospera.

„Dacă în teoria economică avem trei tipuri de pieţe: albe, gri şi negre, traficul cu ţesuturi umane a dezvoltat o categorie proprie: piaţa roşie. O piaţă a cărei caracteristică este complicată de faptul că cel ce achiziţionează „marfa” îşi datorează viaţa acelei pieţe.”, scrie Carney.

Dificultatea de a regulariza această piaţă, de a o scoate la suprafaţă, se lovesc de rezistenţa consumatorilor la aspectul etic. E dificilă achiziţia unui organ de pe piaţa neagră, fără ca pacientul să ştie de unde provine viitorul său rinichi dar, când e vorba de propria viaţă, e greu ca acesta să fie convins că e preferabil să alegi calea etică cu preţul  propriei vieţi.

Dar care sunt soluţiile pentru a eradica această „piaţă roşie”. Ele nu sunt multe şi nici foarte convingătoare. O sugestie făcută de unii economişti sugerează copierea modelului iranian, în care statul plăteşte donatorului o sumă modestă pentru organe. Alţii mizează pe creşterea donaţiilor altruiste şi a prelevării de la cadavre până în punctul în care cererea şi oferta ajung într-un echilibru. Totuşi, dincolo de aceste abordări utilitare, Scott Carney sugerează că un răspuns nu se poate găsi decât în momentul când se va răspunde la întrebarea: „În ce punct are o persoană dreptul la părţi din corpul unei alteia”?