Cum s-ar putea schimba politica externă a Turciei într-o posibilă eră post-Erdogan
0Turcia ar putea intra într-o eră post-Erdogan după alegerile prezidențiale și parlamentare de duminică, ceea ce ar putea însemna anumite schimbări în politica externă, relatează Al Jazeera.
Pe măsură ce Turcia a încercat să se poziționeze ca un jucător regional important, stilul sigur de sine, dar agresiv, al liderului Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) a fost de natură să-i modeleze relațiile internaționale cu alte țări.
Este neîndoielnic că Turcia a devenit mai influentă - nu doar în Orientul Mijlociu, ci și în Africa și Europa, rolul său proeminent în medierea dintre Rusia și Ucraina fiind un exemplu particular.
Dar un posibil nou succesor este în ascensiune, liderul opoziției, Kemal Kilicdaroglu, liderul Partidului Popular Republican (CHP), fiind în prezent în avantaj în sondajele de opinie.
Kilicdaroglu, un politician social-democrat susținut de cinci partide mai mici în cadrul unei alianțe împotriva lui Erdogan, a promis să răstoarne moștenirea actualului președinte.
Relații personale verus predictibilitate
Dacă domnia lui Erdogan a fost despre pompă și personalitate, cea a opoziției - în special sub conducerea lui Kilicdaroglu - ar putea fi mai discretă și mai previzibilă.
„Stilul politicii externe se va schimba și acest lucru este mai important decât schimbările bazate pe probleme, deoarece în prezent politica externă este gestionată în întregime [într-o] manieră personalizată", a declarat pentru Al Jazeera Salim Cevik, cercetător la Centrul pentru Studii Turce Aplicate Stiftung Wissenschaft und Politik din Berlin, Germania.
Sub Erdogan, miniștrii de externe și diplomații au fost în mare măsură excluși din procesul decizional, relațiile personale dintre președinte și alți șefi de stat având un rol mult mai important, a adăugat Cevik.
„Turcia va fi mult mai previzibilă pentru că va fi mai instituționalizată”, a spus cercetătorul.
Sami Hamdi, director general la International Interest, o firmă analiză politică care se concentrează pe Orientul Mijlociu, a apreciat că politicile lui Erdogan vizează totodată sporirea puterii soft a Turciei, în special în lumea musulmană, o continuare a moștenirii Imperiului Otoman, care a stăpânit timp de secole întinderi vaste din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Balcani.
„Natura asertivă a lui Erdogan a iritat marile puteri care erau mai obișnuite cu rolul istoric al Turciei ca actor de sprijin”, a comentat Hamdi pentru Al Jazeera.
„În același timp, extinderea rapidă a influenței Turciei își are rădăcinile în abilitatea lui Erdogan de a fructifica puterea soft islamică prin intermediul retoricii sale «musulmane», ceea ce îi permite să avanseze rapid atât politic, cât și economic în [mai multe regiuni]", a adăugat el.
Legăturile cu Orientul Mijlociu, de la intervenții militare la normalizare
În politica externă, Erdogan și-a flexat puterile militare în Orientul Mijlociu prin intervenții în Irak, Libia, Siria și chiar mai departe, în Azerbaidjan.
În Irak și Siria, acțiunile militare ale Turciei s-au concentrat pe eliminarea amenințărilor pe care le consideră legate de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care duce o luptă împotriva statului turc, soldată cu zeci de mii de morți, încă din anii 1980.
Astfel, Ankara luptă de zeci de ani împotriva forțelor predominant kurde din nordul Irakului și controlează mai multe zone de-a lungul granițelor sale cu Siria, pentru a zdrobi Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), forțele susținute de SUA pe care Ankara le consideră o ramură a PKK.
În Libia, Turcia a intervenit pentru a sprijini guvernul de acord național (GNA) recunoscut de ONU la Tripoli împotriva forțelor din est, iar în 2020 a sprijinit Azerbaidjanul în războiul cu Armenia pentru regiunea disputată Nagorno-Karabah.
Cel puțin pe hârtie, coaliția opoziției a promis că va anula această politică și își va asuma un rol non-intervenționist, conform campaniei partidului.
„Vom respecta independența, suveranitatea și integritatea teritorială a țărilor din Orientul Mijlociu, nu ne vom amesteca în afacerile lor interne și nu vom «lua partea» în problemele dintre ele, ci vom «facilita soluții»", se arată în platformă.
Sinan Ulgen, cercetător senior la Carnegie Europe din Bruxelles, Belgia, a apreciat că neamestecul Turciei în afacerile interne ale altor țări a fost un principiu anterior lui Erdogan, dar retragerea opoziției din Siria și Libia ar fi în continuare condiționată de protejarea intereselor Ankarei în aceste țări.
„Acest lucru ar fi condiționat de un acord global cu [Damascul și Tripoli] care să îi protejeze interesele", a comentat Ulgen pentru Al Jazeera.
Cevik a subliniat recentele răspunsuri mai diplomatice și mai reținute ale Turciei la probleme care în trecut l-ar fi provocat pe Erdogan într-o măsură mai mare, cum ar fi atacurile israeliene în Gaza sau reprimarea opoziției din Tunisia.
Erdogan a deschis deja o nouă abordare prin normalizarea legăturilor cu statele arabe, un proces care ar urma să continue probabil dacă opoziția preia puterea.
Legăturile Turciei cu Bahrain, Egipt, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite s-au deteriorat după ce Ankara a sprijinit Frăția Musulmană în Egipt și în alte părți în timpul revoltelor arabe din 2011.
Între timp, legăturile mai strânse ale Ankarei cu rivalul Riadului, Teheranul, și uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi la Istanbul au exacerbat aceste disensiuni.
„Motivația este de a normaliza legăturile care au fost pătate în ultimul deceniu ca urmare a politicilor ... agresive sau intervenționiste ale Turciei în regiune", a explicat Cevik.
Totuși, Turcia ar putea înregistra o scădere a popularității în regiune, deoarece face un pas înapoi în afacerile din Orientul Mijlociu, a spus el.
Acest lucru va fi valabil mai ales sub Kilicdaroglu, a spus Hamdi, deoarece el a fost perceput ca fiind candidatul angajat să realizeze „divorțul" Turciei de lumea musulmană, în timp ce, dimpotrivă, Erdogan ca fiind angajat să readucă Turcia în lumea musulmană și să redefinească identitatea turcă cu o „marcă islamică".
„Imaginea Turciei în regiune se va schimba dramatic dacă Kilicdaroglu va câștiga”, a concluzionat Hamdi.
Legăturile cu Occidentul, de la îngheț la prietenie?
Poate că privința în care este cel mai probabil să apară schimbări în politica externă dacă Erdogan pierde este relațiile Turciei cu Occidentul.
„Conform platformei politice a opoziției, noua politică externă turcă va căuta să reafirme vocația occidentală a Turciei", a declarat Ulgen.
Un guvern condus de opoziție ar căuta să îmbunătățească relațiile Turciei cu partenerii săi tradiționali din Occident, și anume Uniunea Europeană și Statele Unite, dar „rezultatul va depinde și de modul în care Washingtonul și Bruxellesul vor reacționa la perspectiva unei schimbări politice în Turcia”, a adăugat el.
Este posibil ca Occidentul să îl primească bine pe Kilicdarolgu nu datorită propriilor interese, ci mai degrabă pentru că este perceput ca o persoană mai puțin asertivă în impunerea intereselor turcești, a apreciat Hamdi.
„O bună parte din utilizarea forței de către Erdogan a fost consecința unor temeri autentice la Ankara că ceva rău este pe cale să se întâmple intereselor turcești și că aliații săi nu au luat în serios aceste temeri”, a explicat el.
Potrivit lui Cevik, o perspectivă generală pro-occidentală în politica externă a fost implicită pentru Turcia chiar și în primul deceniu la putere al Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), după 2002.
Tensiuni au existat întotdeauna, dar chiar și atunci când Turcia se afla sub un embargo american asupra armelor, în anii 1970, „aceste tensiuni nu au echivalat cu punerea sub semnul întrebării a apartenenței Turciei la sistemul geopolitic occidental mai larg”, a spus el.
„Astăzi, acest lucru este pus sub semnul întrebării", a subliniat Cevik.
Alte voci au susținut că Occidentul este cel care a îndepărtat Turcia.
În timp ce majoritatea partidelor din Turcia preferă legături mai strânse și integrarea cu Europa, Europa nu consideră că Turcia face parte din rândurile sale, iar Franța, în special, a fost vocală în această privință, a observat Hamdi.
„Drept urmare, Erdogan și-a schimbat prioritățile și a acordat o mai mare importanță lumii islamice, unde Turcia a reușit să dezvolte noi alianțe, noi legături și să își extindă rapid influența și puterea soft pentru a deveni un jucător important - și mai independent - în regiune", a spus Hamdi.
Erdogan a fost relativ prietenos cu fostul președinte american Donald Trump, dar relațiile cu actualul președinte american Joe Biden au fost mai reci.
Washingtonul a retras Ankara din programul său de avioane de luptă F-35 în 2019, după ce Turcia a cumpărat sisteme de apărare aeriană S-400 din Rusia, sisteme incompatibile cu cele ale NATO.
Partidul Popular Republican (CHP) a promis să readucă Turcia în programul F-35, dar fără a lămuri dacă Turcia va returna sistemele rusești.
De asemenea, Turcia s-a arătat circumspectă față de sprijinul acordat de SUA YPG (Unitățile de protecție a poporului) în Siria, oficial prin intermediul Forțelor Democratice Siriene, din care fac parte.
Cu toate acestea, sprijinul Turciei pentru Ucraina și revenirea Turciei asupra opoziției sale față de aderarea Finlandei la NATO - în timp ce nu s-a hotărât în privința Suediei - au determinat Washingtonul să vândă Ankarei avioane F-16 și alte echipamente militare în interesul unității NATO.
Sub un potențial nou guvern, multe dintre aceste probleme ar putea rămâne, dar „va exista o dorință din partea noului guvern turc de a aborda aceste probleme în mod mai constructiv", a declarat Ulgen.
În egală măsură, „va depinde și de cât de multă flexibilitate va fi dispusă partea americană să demonstreze pentru a rezolva aceste probleme", a adăugat el.
Unele probleme spinoase cu UE ar putea persista și în era post-Erdogan, și anume disputa din Cipru și disputa Turciei cu Grecia privind drepturile maritime, au spus analiștii.
Cu toate acestea, o diferență notabilă în platforma opoziției unite a fost aceea că ar urma să cedeze la cererea din procesul de aderare la UE ca Turcia să elibereze unii prizonieri politici turci.
În ciuda relațiilor deteriorate din cauza acestor chestiuni în timpul guvernării lui Erdogan, UE a rămas principalul partener comercial al Turciei și principala sursă de investiții străine.
În timp ce opoziția turcă a rămas angajată pe calea aderării la UE, legăturile sale cu blocul regional nu se limitează la aceasta, a explicat Ulgen. Un nou guvern va urmări totul, de la liberalizarea vizelor, la o cooperare mai profundă în domeniile comerțului, climatului, digital și nu numai, a adăugat el.
Legăturile cu China și Rusia
Deși relațiile Turciei cu Occidentul ar putea deveni mai calde sub conducerea opoziției, legăturile sale cu Rusia și China ar rămâne intacte.
Totuși, opoziția, a spus Ulgen, va căuta să își echilibreze aliații mai strategic decât a făcut-o Erdogan.
Dincolo de avioanele de război Su-57, Erdogan și Putin au avut, fără îndoială, legături strânse, Turcia fiind puternic dependentă de importurile de energie rusească.
Chiar și așa, cei doi au susținut părți opuse în Libia, Siria și în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan. Turcia a condamnat, de asemenea, invazia Rusiei în Ucraina, furnizându-i acesteia din urmă drone. Cu toate acestea, s-a opus sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei, un exercițiu de echilibru pe care opoziția îl va continua probabil.
În mod similar, Turcia s-a aliat cu China, alăturându-se în 2015 Inițiativei de infrastructură Belt and Road. Cu toate acestea, persecutarea poporului uigur - care este turc și vorbește o limbă asemănătoare cu turca - în China a fost o problemă ascunsă sub preș între cei doi aliați, Erdogan acuzând China de „genocid” în 2009, ca de atunci să nu mai insiste în mod public pe această temă.
„Politicile Chinei pe frontul [uigurilor] constituie un impediment în calea unei îmbunătățiri vaste a relațiilor”, a explicat Ulgen.
Prin urmare, diferența cheie între un al treilea mandat al lui Erdogan și o eră post-Erdogan ar fi, probabil, că actualul președinte ar continua să încurajeze aceste relații într-o continuă îndepărtare de Occident, a spus el.
„Sub Erdogan, politica externă a Turciei va fi mai mult influențată de dorința de a obține o autonomie strategică față de Occident, ceea ce deschide mai mult spațiu pentru țări precum Rusia și China", a spus analistul.
Politica Africii a Turciei a fost în mare parte dictată de comerț și investiții, a spus Cevik, și va continua indiferent de cine câștigă alegerile, deoarece este considerată un succes.
„Cel mai recent, vânzările de drone și cooperarea în domeniul armamentului au devenit o dimensiune importantă a prezenței turcești în Africa", a spus el. "Mă aștept ca acest lucru să continue, dar noul guvern ar putea fi mai selectiv și mai puțin dornic să vândă drone".
Hamdi a fost de acord că un guvern condus de Kilicdaroglu nu ar putea fi la fel de influent în Africa ca în timpul domniei lui Erdogan.
„Kilicdaroglu nu evocă nimic din rezonanța pe care o are Erdogan, iar influența economică și culturală a Turciei va fi probabil mult îngreunată dacă va deveni președinte", a spus el.
Ulgen, pe de altă parte, a considerat că un nou guvern ar putea colabora cu partenerii săi occidentali pentru a limita influența Chinei pe continent, pentru a promova interesele turcești acolo.
O nouă poziție internațională?
Două decenii de guvernare modelată de Erdogan au schimbat Turcia în multiple moduri, precum și locul său în lume, atât în sens pozitiv, cât și negativ, depinde pe cine întrebi.
O a treia victorie prezidențială a lui Erdogan ar fi o justificare a politicilor sale în tot acest timp, în pofida scăderii popularității sale, a observat Ulgen.
Dar opoziția - deși ar continua elemente ale politicilor externe ale lui Erdogan - ar căuta să repoziționeze Turcia pe plan internațional prin echilibrarea relațiilor sale pe scena mondială, au spus analiștii.
„[Turcia va] continua să aibă relații solide cu vecinii săi și cu puterile non-occidentale, Rusia, China", a spus Ulgen.
„Cu toate acestea, asta nu va fi în detrimentul alinierii geostrategice a Turciei ca partener al comunității occidentale a națiunilor", a adăugat el.
Se încarcă comentariile...
