Cum a pierdut Iranul controlul asupra aliaților regionali Hezbollah, Assad, Hamas și a devenit vulnerabil în fața Israelului

Atacul Israelului asupra Iranului nu este un episod izolat, ci vârful vizibil al unei ofensive desfășurate sistematic și calculat, în etape, începând cu toamna anului trecut. Fiecare lovitură, fiecare pas, a fost menit să demonteze, bucată cu bucată, rețeaua regională de influență construită de Teheran. Iar acum, în lipsa acestui scut de proxy-uri, Iranul a rămas expus, scrie The Guardian.

Clădire din Teheran avariată în timpul loviturilor israeliene/FOTO:X

Totul a început cu un moment de cotitură: atacul brutal lansat de Hamas asupra Israelului pe 7 octombrie 2023. Răspunsul israelian — intens, susținut, controversat — a dus la pierderi uriașe în Gaza, dar și la neutralizarea militară aproape completă a Hamas ca forță ofensivă semnificativă.

Dar acest răspuns nu a fost doar o reacție defensivă. A fost, mai degrabă, deschiderea unei campanii regionale mult mai ample, care a vizat ceea ce Iranul a numit „axa rezistenței”: o rețea de grupări armate și regimuri-satelit — de la Hamas și Hezbollah, la milițiile din Irak, Yemen și Siria — menită să proiecteze influența iraniană și să descurajeze orice ofensivă împotriva programului său nuclear.

Rețea decimată,  izolare strategică

În aprilie 2024, Israelul a atacat complexul ambasadei iraniene din Damasc, ucigând mai mulți oficiali. Iranul a reacționat cu un atac aerian direct asupra Israelului — o premieră. Dar salvele de drone au fost ineficiente. În schimb, Israelul a răspuns cu o forță covârșitoare, anihilând mare parte din apărarea antiaeriană a Iranului și creând premisele pentru o ofensivă ulterioară.

Apoi, cu Hamas în declin, Israelul și-a îndreptat atenția către Hezbollah, cel mai capabil și mai periculos membru al „axei”. În toamna lui 2024, armata israeliană a reușit să elimine conducerea centrală a organizației și o parte semnificativă a arsenalului său de rachete. Sudul Libanului, cândva bastion Hezbollah, a fost penetrat fără o rezistență majoră. Inclusiv susținători ai grupării au recunoscut, cu amărăciune, amploarea înfrângerii.

Consecințele s-au propagat rapid: regimul Assad, un aliat vechi al Iranului, a căzut în decembrie sub presiunea rebelilor locali, fără ca Hezbollah să mai poată interveni. Această ruptură a închis o axă logistică vitală pentru Iran și a lăsat terenul sirian deschis atacurilor israeliene.

În Irak și Siria, milițiile pro-iraniene au rămas paralizate. Răspunsul lor s-a limitat la retorică. Doar houthiții din Yemen au mai lansat atacuri sporadice asupra Israelului, inclusiv rachete trase spre Tel Aviv, dar fără efect strategic.

Momentul de vulnerabilitate: Iran, expus

Pe acest fond, decizia liderului suprem iranian, Ali Khamenei, de a externaliza securitatea națională către rețele de proxy a început să pară nu doar riscantă, ci de-a dreptul greșită. Iranul a fost lăsat singur într-un moment în care Israelul dispunea de superioritate informațională, aeriană și diplomatică. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a văzut în această fereastră o oportunitate istorică.

Deși planificată pentru aprilie, ofensiva israeliană a fost amânată. Însă expirarea ultimatumului de 60 de zile dat de administrația Trump Iranului — pentru revenirea la negocieri privind programul nuclear — a coincis cu declanșarea atacului.

Într-un mesaj adresat direct iranienilor, Netanyahu a vorbit despre dorința ca operațiunea militară „să deschidă drumul către libertatea voastră”. Nu e clar câtă empatie reală există în spatele acestor cuvinte, dar intenția simbolică este clară: atacul nu vizează doar infrastructura militară, ci și vechea gardă care conduce Iranul de peste patru decenii.

Ținte simbolice, lovituri istorice

Printre primele victime ale raidurilor israeliene s-au numărat generali ai Gărzilor Revoluționare — unii dintre ei recruți încă din 1980, veterani ai războiului cu Irakul și figuri centrale ale ideologiei islamiste de stat. Între cei uciși s-au numărat și oameni de știință implicați în programul nuclear și apropiați ai cercului restrâns al liderului suprem.

Acești oameni nu erau doar militari. Ei reprezentau memoria vie a revoluției din 1979, cei care au modelat și apărat regimul post-șahist. Lovitura împotriva lor nu este doar una strategică, ci și una cu profunde conotații simbolice: este o încercare de a grăbi sfârșitul unei epoci și, poate, începutul uneia noi.

Ce urmează?

Este improbabil ca Iranul, indiferent de deznodământul actualei crize, să revină la o poziție pro-israeliană sau pro-occidentală. Însă este tot mai clar că grupul de lideri care a preluat puterea în 1979 și a condus țara cu o mână de fier de atunci încoace, a suferit o lovitură posibil ireparabilă.

Când praful se va așeza, Iranul nu va mai fi ce-a fost. Iar Orientul Mijlociu, cu toate echilibrele sale fragile, ar putea intra într-o nouă etapă — una în care spațiul pentru hegemonie regională se redefinește, poate nu în favoarea niciunuia dintre actorii tradiționali.