Ce viteză va avea România într-o Uniune Europeană cu câteva viteze?

0
0

Interesul României este să se diminueze discrepanțele dintre Nordul și Sudul european, întrucât facem parte din Sud. Paradoxul, sau mai curând nefericirea majoră în actuala situație de criză, este faptul că statele membre care ar avea cele mai multe motive să lupte pentru o Uniune Europeană mai coerentă, mai unificată, astfel încât disparitățile dintre Nord și Sud să fie diminuate, sunt cel mai puțin influente în aceas

Articol din ediția nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.

Ideea de Europă cu două viteze a  fost readusă recent în discursul public european de Angela Merkel. Termenul de „Europă cu mai multe viteze” este mai vechi, dar a fost reluat în ultimii ani, odată cu actuala criză economico-financiară. Revigorarea acestei idei în împrejurările actuale este cu atât mai importantă cu cât cronometrul găsirii unei soluţii viabile şi sustenabile pentru criză indică apropierea de limită.

Dacă ne uităm atent la modul de funcţionare al Uniunii, constatăm că există o calibrare diferită pe multiple dimensiuni a coordonării/conlucrării statelor membre. Atât timp cât nu avem de-a face cu pilierul comunitar (pricipalmente, comerţ, agricultură, transporturi), UE funcţionează într-o serie de domenii prin opt-out-uri, prin cooperări întărite (enhanced cooperation) cu participare opțională, prin amânări programate de aderare la o iniţiativă/politică comună etc. Dar ceea ce distinge această nouă provocare, a crizei zonei euro, este faptul că vizează nucleul integrării europene – fiscalitate comună, controlul bugetelor, uniunea politică – care presupun cedarea de suveranitate din partea statelor membre. Uniunea monetară a fost numită „the mother of spillovers” – domeniul care ar putea să atragă după sine o mutație a integrării dinspre economic spre politic, o aprofundare politică majoră a Uniunii.

În condiţiile în care procesul de integrare întâmpină obstacole din partea unor state membre, o soluţie elegantă este aceea de a merge înainte chiar într-un format restrâns, conform ideii de „core Europe”. În fapt, chiar Uniunea Monetară însăşi, consfinţită prin Tratatul de la Maastricht, este un exemplu de două „viteze” diferite: (1) statele care au constituit zona euro și au adoptat politica monetară comună, pionierele unui experiment la care s-au raliat până azi 17 state și (2) statele care s-au angajat prin tratat să se ralieze. Există o categorie a statelor membre care nu s-au angajat, până acum, să facă parte din zona euro: Danemarca, Marea Britanie și Suedia. Uniunea Monetară este un exemplu de aprofundare a integrării doar cu o parte din membri. Rămâne de văzut dacă este un exemplu pozitiv sau nu. Momente dramatice au precedat decizia de stabili o Uniune Monetară. De pildă Black Wednesday – ieşirea intempestivă a Marii Britanii din Sistemul Monetar European (16 septembrie 1992), ca urmare a unor mari speculații financiare, din care multimiliardarul filantrop George Soros a câștigat peste un miliard de dolari americani.

Azi constatăm că o uniune monetară care să presupună doar o politică monetară comună nu este posibilă în continuare. Ideea de uniune monetară în varianta adoptată de UE a fost aspru criticată încă de la început. Criza economico-financiară pe care o traversează statele europene, şi UE în întregul ei, a înteţit criticile. Cum să ai o monedă comună fără o politică fiscală comună? - este una dintre întrebările majore pe care și le pun analiștii și politicienii deopotrivă.

Dar de ce să ne preocupe pe noi, românii, criza zonei euro şi, mai ales, ideea de Europă cu două sau cu mai multe viteze?!
•    În primul rând, pentru că România este parte a UE și intenţionează să adere la zona euro. În acest sens, Banca Națională a României și finanțiștii noștri de top își fac datoria, la fel ca până acum.
•    În al doilea rând, pentru că, deşi ne comportăm în mare parte ca şi cum am fi la trena Uniunii, ar trebui să activăm ca ţară membră cu drepturi depline – dar fără să ne isterizăm (așa cum a făcut-o, fanfaronard, un fost ministru de externe față de un alt stat temporar influențat de forţe politice extreme).
•    Apoi, criza zonei euro a făcut vizibilă o Uniune Europeană scindată pe criterii de performanţă şi sustenabilitate economică. Avem un Nord și un Sud al dezvoltării în însăși UE. Politica de coeziune a UE nu a dat rezultatele scontate. Apartenența la eurozonă a creat, alături de oportunități și avantaje, o încătușare a guvernelor statelor membre în politica monetară comună, astfel încât nu au mai putut reacționa prompt prin politici adecvate la pulsiunile propriilor economii și societăți. În al treilea rând, deci, interesul României este să se diminueze aceste discrepanțe între Nord și Sud, întrucât facem parte din Sud.
•    În al patrulea rând, este în interesul României ca în Consiliul European, precum și în Consiliul UE (pe diferite paliere) și în Parlamentul European, liderii europeni să ia în considerare competiția internațională între marii actori economici. O Uniune Europeană mai integrată ar putea face față mult mai bine acestei competiții.

Cu referire la cel de-al patrulea motiv, în acest moment există tensiuni mari între state membre din grupul nordic. Germania și Marea Britanie este unul dintre aceste cupluri tensionate. Marea Britanie încearcă cu disperare să-și păstreze avantajul pe care i-l dă sectorul de servicii financiare – de departe cel mai puternic din UE. Germania încearcă să găsească soluții pentru rezolvarea crizei eurozonei, inclusiv prin măsuri care nu sunt pe placul Londrei, ca impozitarea tranzacțiilor financiare în UE. Londra ar accepta impozitarea, dar numai la nivel global, ceea ce este de înțeles, întrucât concurează cu celelalte centre financiare din lume. Un alt cuplu tensionat este Germania și Franța – în dispută fiind obligațiunile europene, așa-numitele Eurobonds. Cancelarul Merkel mizează pe o viitoare emitere de Eurobonds doar în condițiile unor modificări instituționale care să aprofundeze uniunea politică, în timp ce proaspătul președinte Hollande este mai puțin preocupat de aceste modificări instituționale.

Paradoxul, sau mai curând nefericirea majoră în actuala situație de criză, este faptul că statele membre care ar avea cele mai multe motive să lupte pentru o Uniune Europeană mai coerentă, mai unificată, astfel încât disparitățile dintre Nord și Sud să fie diminuate, sunt cel mai puțin influente în această perioadă. Sunt cele care au avut/au nevoie de cauționări unionale (bailouts). Din punctul de vedere al României, experiența curentă a acestor țări este un avertisment pentru pregătirea atentă a unei posibile aderări la zona euro. Merită reținut, în contextul contrastului Nord-Sud, motto-ul unui articol publicat de La Repubblica în 2010, care discuta situația Greciei: „Some euros are more equal than others.”
 
Europa cu două sau mai multe viteze este o metaforă. Liderii României, fie Premier, fie Președinte, au de făcut față aceastei situații multiplu tensionate și de răspuns la următoarele trei întrebări: (1) este Uniunea Europeană în fața unei alegeri între o Europă cu două viteze sau transformarea ei irevocabilă în două Europe? (2) în cazul unei Europe cu două viteze cum își va promova România interesele? (3) în cazul în care se întrevede o transformare irevocabilă în două Europe, care este planul B?

Liliana Popescu, Ph.D. (University of Manchester), este conferenţiară la SNSPA. Recent a fost numită prorector.

În lume


Ultimele știri
Cele mai citite