Busola geopolitică

Unde se plasează România, astăzi, în raport cu partenerul ei strategic, SUA? În niciun caz în tabăra „anti”, cel puţin pentru motivul că definiţia „anti-americanismului” nu e clară

Unde se plasează România, astăzi, în raport cu partenerul ei strategic, SUA? În niciun caz în tabăra „anti”, cel puţin pentru motivul că definiţia „anti-americanismului” nu e clară până nu o ştim pe cea a „americanismului”...

Din 1990 încoace, România s-a manifestat ca unul dintre cei mai fervenţi candidaţi la cea mai importantă organizaţie mondială în care influenţa SUA este decisivă: NATO. Raţiunile pentru aplombul României pro-NATO (citeşte pro-american) are, în esenţă, trei cauze. Prima ţine de mentalul colectiv şi sănătoasa obsesie postbelică românească: „vin americanii!”.

Ea este cea care a funcţionat ca busolă politică şi geopolitică a românilor după 1990 încoace. În al doilea rând, poziţie geopolitică de hotar euroatlantic, dublată de reticenţă istorică faţă de URSS prelungită, nu o dată, faţă de legatara Federaţia Rusă. Şi, în al treilea rând, performanţă scăzută în parcursul european, care s-a dorit a fi compensată, oarecum, prin exces de activism pro-NATO .

După 1993, relaţiile cu UE şi NATO au devenit prioritare pentru Bucureşti. Relaţiile cu SUA s-au îmbunătăţit în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, care a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. După 9/11, Bucureştiul trimite trupe în Afganistan, Irak, deschide spaţiul aerian. În urma invitaţiei din 2002 de la  Praga de a adera la NATO, România acceptă baze americane pe teritoriul ei.

După 2005, România intră pe axa Washington – Londra. Acum,  România este obligată să joace, dincolo de complicaţiile de pe teren, ţinând seama şi de ambiguităţile multiple ale Bruxelles-ului pe direcţia Est. Consistenţa parteneriatului româno-american va depinde, ca şi până acum, mai puţin de „renumele” Americii în lume, cât de acţiunile concrete ale partenerului nostru strategic.