Are istoria vreo relevanţă în dosarul iranian?

În ultimul său editorial din Washington Post, Fareed Zakaria pledează pentru angajament în Dosarul Iranian, folosind analogii istorice pentru a-şi susţine teza. Dar trebuie factorii de decizie americani să se bazeze pe o astfel de argumentaţie când au de decis între război şi pace?

Jocul cu trecutul – îndepărtat sau apropiat - ocupă un rol semnificativ în ştiinţele sociale pentru că oferă fundamentul empiric pe care noile teorii se sprijină. În fond, dacă nu ne-am putea raporta la acţiunile şi deciziile oamenilor din trecut, ce ne-ar rămâne pentru a încerca să intuim viitorul? Istoricul Lucian Boia obişnuia să-şi avertizeze ucenicii că istoria este extrem de îngăduitoare cu mânuitorii ei, oferind suficiente argumente oricui pentru a explica, justifica sau prognoza orice.  Întrebarea fundamentală este dacă istoria, chiar interpretată cu bună credinţă, se poate organiza teoretic coerent şi o anumită acţiune istorică, transcezând contextul, va genera o consecinţă similară. Doar aşa putem afirma, cu o doză semnificativă de realism că o anumită conduită politică este mai potrivită decât alta.
Ce ne spune istoria, război sau pace?
În cazul dosarului iranian, pace, spune analistul de politică externă, Fareed Zakaria în ultimul său editorial din Washington Post. Plecând de la noul concept de “zonă de imunitate” fluturat de ministrul israelian al Apărării, Ehud Barak,  care pleacă de la premisa că Israelul are la dispoziţie o “fereastră de oportunitate” ce se va închide când Teheranul va obţine suficient material fisionabil pentru a lucra într-un laborator imposibil de penetrat de bombele americane, Fareed Zakaria constată că sub alte forme, acest raţionament a fost uzitat şi-n alte epoci istorice. Iar exemplul cheie invocat de Zakaria este analiza Germaniei wilhelmiene, care în 1914 arăta că perioada de preeminenţă militară continentală a Kaiserreichului se apropie de sfârşit, locul său urmând să fie fie luat de Rusia imperială. Această convingere a determinat Berlinul să considere războiul general european ca fiind inevitabil şi că era preferabil ca acesta să vină mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Decizie care, subliniază Zakaria, a dus la un total de 37 milioane de victime şi a consacrat America –deşi izolată timp de două decenii după finalul primului război – ca prima putere economico-militară a lumii. Per total, retrospectiv privind, o decizie proastă pentru Germania şi pentru Europa. Ca să nu mai vorbim despre prognozatul hegemon rus, care a mai rezistat doar trei ani după începutul conflictului european.
Argumentul lui Zakaria este că dincolo de diferenţele de dimensiune şi context, este eronat să pleci la război plecând doar de la un calcul bazat pe o “fereastră de oportunitate”. De asemenea, graba acţiunii determinată de teama că timpul se scurge, lasă prea puţin timp planificării şi poate conduce la consecinţe nefericite, cum s-a întâmplat în urma invaziei din Irak, care a împotmolit America într-un conflict prelungit şi extrem de costisitor.  
A doua analogie istorică folosită de Zakaria este un răspuns la retorica Ierusalimului vis a vis de pericolul de moarte reprezentat de Teheran, pe care americanii (sau europenii) nu-l înţeleg. Fareed Zakaria consideră că şi americanii au experimentat aceste sentimente la sfârşitul anilor ’40, când multe voci credibile sugerau că “secta roşie” de la Moscova este complet iraţională şi va începe un război apocaliptic care se va solda cu distrugerea totală a combatanţilor. Lucru care evident nu s-a întâmplat. Mai mult, teama de distrugere reciprocă a asigurat o jumătate de secol încordată dar fără conflictele care au schimbat lumea în prima parte a secolului XX.
În final, conchide Zakaria citându-l pe Gideon Rose, redactorul şef al Foreign Affairs, “descurajarea este mai puţin dezastruoasă ca războiul preventiv”. Sau cel puţin aşa arată istoria.
Dar dacă istoria nu arată mare lucru?
Editorialul lui Zakaria nu a rămas însă fără urmări. Într-un articol publicat pe blogul său găzduit de Foreign Policy, Michael Singh, managing director al Washington Institute for Near East Policy, demontează argumentele redactorului şef de la Time sub titlul “Cum să construieşti o analogie istorică incorectă”.
În principiu, Singh consideră analogiile istorice ca nefiind complet demne de încredere. În plus, o serie de erori “metodologice” potenţează neajunsurile structurale ale respectivelor analogii. Dar să urmărim raţionamentul autorului FP.
În primul rând, argumentează Singh, Zakaria alege doar acele exemple care susţin neintervenţia, ignorând alte analogii mai puţin confortabile. Exact cum susţinătorii neintervenţiei pot folosi argumentele lui Zakaria, aşa şi tabăra adversă poate arăta cu degetul spre conciliatorismul democraţiilor europene în faţa militarismului german în anii ’30. Nu că imaginea lui Neville Chamberlaine sosind de la Munchen nu ar fi fost puternic folosită de “ulii” de toate felurile, în toate alegerile şi contextele.
În al doilea rând, problema analogiilor lui Zakaria este că sunt incomplete. Alegând să simplifice, oferind doar un motiv central pentru începerea războiului (teama geopolitică a Germaniei) sau ignorând consecinţele politicii de zăgăzuire a comunismului (cum a fost sacrificarea Europei de Est sau proliferarea armelor nucleare), Zakaria abuzează de respectivele exemple doar pentru a-i ieşi argumentaţia.
Cam astea ar fi deficienţele analogiilor folosite de Fareed Zakaria. Dar Singh menţionează şi două probleme structurale ale acestor construcţii. Pe de o parte, invocarea unui eveniment istoric pentru a anticipa o anumită desfăşurare a unei acţiuni este vulnerabilă pe tărâmul logicii: “Post hoc, ergo propter hoc” sau presupunerea că o consecinţă este determinată de o anumită decizie. Este dificil, deci, spune Singh, să izolezi într-un eveniment complex consecinţele unei decizii anume.
De asemenea, o altă problemă este contrafactualitatea. Ar fi determinat alte decizii rezultate mai bune sau mai proaste decât cele obţinute. Diferenţa dintre istorici şi analiştii politici partizani este că primii dezbat încă aceste probleme, nefiind capabili să ajungă la un consens, pe când cei din urmă sunt convinşi că tot ce a mers bine se datorează deciziilor luate de un partid sau un lider.
Singh concluzionează că istoria nu ne poate spune ce avem de făcut. Asta trebuie să decidă oamenii de stat, sperând că au luat decizia potrivită.
Are, deci, vreo relevanţă analogia istorică în actualul conflict din Orientul Mijlociu sau tot intuiţia liderilor politici este esenţială?