Washington Post: Povestea orfanului român, devenit activist pentru copiii defavorizaţi

Povestea de viaţă a unui român care a crescut într-un orfelinat din Sighet a atras atenţia cotidianului american „The Washington Post”, datorită misiunii pe care bărbatul şi-a asumat-o de bunăvoie. Ajuns la vârsta maturităţii, după ce a fost adoptat şi îngrijit de o familie din SUA, Izidor Ruckel a realizat un documentar prin care atrage atenţia lumii internaţionale asupra problemelor copiilor instituţionalizaţi, privaţi de afecţiune şi sprijin.

Devotamentul lui Izidor Ruckel, american naturalizat de origine română, se datorează mai ales propriei sale experienţe în orfelinatele române. Acum este un adult care se poate descurca pe cont propriu, dar este o excepţie rară. 

Ruckel este conştient că o mare parte din copiii din orfelinate nu ajung să mai scape niciodată din sistemul de instituţionalizare românesc, aşa cum arată documentarul realizat în colaborare cu publicaţia americană.

Îngrijorările lui Ruckel sunt împărtăşite şi de alţi experţi care au intrat în contact cu orfanii din România şi care au studiat sistemul de instituţionalizare din ţara noastră.

„Erau nişte copii neobişnuiţi”, a declarat Jane Aronson, fizician şi fondator al fundaţiei Worldwide Orphans, care studiază situaţia orfanilor din toată lumea. „Erau atât de rău pedepsiţi, încât erau tot timpul depresivi. Iar mulţi dintre ei prezentau manifestări psihotice, specifice autismului, şi nu erau dezvoltaţi suficient”, a completat experta.

Abilităţile cognitive şi stabilitatea psihologică depind de atenţia şi afecţiunea primite de copii în prima parte a vieţii lor, potrivit unor studii recente care includ şi rapoarte ale instituţiilor româneşti, fiind decisive pentru evoluţia viitorului adult.

Orfanii României din perioada comunistă, notează Aronson, nu au primit aproape nimic din ceea ce aveau nevoie cu disperare. În consecinţă, orfanii suferă de o serie de probleme, de la deficit de atenţie, hiperactivitate, stres post-traumatic, până la tulburări afective bipolare.

De asemenea, Aronson a subliniat că a întâlnit la orfanii din România cea mai severă formă de tulburare reactivă de ataşament dintre toate cazurile studiate. „Este un diagnostic patologic şi psihiatric pus în cazul copiilor care nu sunt capabili să lege conexiuni afective cu adulţii, părinţii, copii care nu pot să simtă şi să ofere dragoste”, a explicat Aronson.

Unele dintre aceste efecte pot fi inversate, însă copilul ar trebui să părăsească orfelinatul îndeajuns de repede, a spus Charles Nelson, profesor de pediatrie la Şcoala de Medicină Harvard. Împreună cu mai mulţi colegi de la Universitatea Mariland şi Tulane, Nelson realizează un studiu comparativ între copii crescuţi în orfelinatele de stat şi cei din centrele de asistenţă maternală, ce reprezintă baza viitoarei sale cărţi „Copiii abandonaţi ai României”.

Izidor revine în mod periodic în România şi îşi vizitează foştii colegi din orfelinat. A mai găsit doar o parte dintre ei, câteva zeci de orfani ajunşi la vârsta maturităţii. Potrivit investigaţiei „The Washington Post”, niciunul dintre ei nu a reuşit să lege o relaţie sau să se integreze într-o nouă familie.

Foarte puţini trăiesc pe cont propriu. Cardos, un fost prieten de-ai lui Izidor, nu a părăsit niciodată cu adevărat centrul instituţional. Ultima dată când l-a vizitat, Izidor l-a găsit într-un centru pentru adulţi, care nu se deosebea prea mult de vechiul orfelinat. Deşi Cardos cânta frumos la pian şi nu avea handicapuri mentale, nu a învăţat niciodată cum să se descurce în societate.

Şi alţi colegi de-ai lui au fost adoptaţi de familii americane, însă rezultatele sunt foarte diferite. Cristina, o prietenă orfană din România, a avut şansa de a urma o facultate în San Diego, participă la maraton în fiecare an şi vrea să devină instructor sportiv. Ana, o altă româncă ajunsă în SUA, a rămas cu anumite sechele ce i-au obligat pe membrii familiei ei adoptive să angajeze personal specializat pentru a o îngriji.

Românul a admis că „unii copii sunt atât de violenţi, atât de traumatizaţi, încât familiile lor adoptive nu pot avea grijă de ei. Unele familii trimit copiii înapoi în instituţiile americane sau chiar în România.