Retragerea Olandei din Afganistan

Guvernul olandez s-a prăbuşit, în februarie, din cauza Afganistanului. Anticipatele din iunie apropie retragerea.

Articol din FP România nr. 16 (mai/ iunie 2010)

Retragerea militarilor olandezi din Uruzgan, plănuită pentru august 2010, este foarte probabil să se confirme. Îndelung apreciaţi pentru voinţa de a se implica alături de poporul afgan, niciun aliat sau partener nu poate nega treaba excelentă pe care a făcut-o aici o forţă de mici dimensiuni, dar robustă, alcătuită din 2.000 de soldaţi. Chiar şi în noua abordare, nu au încetat niciun moment să pună bazele unui parteneriat între civili şi militari pentru a ajunge la poporul afgan. Într-adevăr, aşa-numitul 3D (defensivă, diplomaţie, dezvoltare) a devenit un model în ceea ce priveşte coordonarea echipelor de reconstrucţie provincială (PRT).

Motivele retragerii
Există multe motive întemeiate pentru această retragere. Olandezii şi-au depăşit deja cu doi ani mandatul iniţial, august 2008, iar trupele dau semne reale de uzură, după atâţia ani într-una dintre cele mai solicitante provincii din Afganistan. Mai mult, odată cu încheierea mandatului lui Jaap de Hoop Scheffer ca Secretar General al NATO, nevoia de a fi văzuţi în centrul misiunii Alianţei a dispărut.
Politica internă a jucat şi ea un rol la fel de important. Coaliţia dintre creştin-democraţii premierului Jan Peter Balkenede şi socialiştii ministrului de finanţe Wouter Bos a început să se clatine pe măsură ce criza economică s-a adâncit. Totuşi, în rândul coaliţiei se produsese deja o ruptură, pe fondul presiunilor din partea americanilor şi a britanicilor de a rămâne în continuare în Afganistan, pe de-o parte, şi un sentiment profund al opiniei publice că olandezii „şi-au făcut partea lor de misiune”.
Evident, dincolo de toate acestea stă memoria masacrului din 1995 de la Srebrenica, când căştile albastre olandeze au stat, efectiv, deoparte, în timp ce armata sârbilor bosniaci, condusă de generalul Radko Mladic, a preluat controlul asupra Zonei de Protecţie ONU, masacrând 5.000 de musulmani care se refugiaseră acolo. Deşi armata olandeză şi-a învăţat de mult lecţia Srebrenica, este de înţeles că această experienţă este încă adânc întipărită în memoria politicienilor olandezi.

Fisurile NATO
Impactul iminentei retrageri asupra operaţiunilor în desfăşurare din sudul Afganistanului se va resimţi până ce alte trupe aliate le vor înlocui pe cele olandeze şi vor căpăta experienţă în provincia respectivă. Uruzgan ocupă o poziţie strategică între sudul sfâşiat de război şi Kabul. Timp de opt ani, olandezii au investit atât în infrastructură, cât şi în resurse umane, care le-au facilitat pătrunderea în interiorul comunităţii. Multe dintre contactele dezvoltate la nivel local se pot acum pierde, într-un moment decisiv al campaniei, în care forţele americane îşi intensifică presiunea asupra talibanilor. Dacă olandezii ar fi stat până în iulie 2011, apogeul suplimentării trupelor, o prezenţă europeană mai puternică nu numai că ar fi sprijinit legitimitatea campaniei, dar ar fi dmonstrat că ISAF reprezintă un amestec de eforturi europene şi americane, faţă de ceea ce va apărea acum ca o preluare a puterii.
Coeziunea alianţei, atât de fragilă chiar în momentele sale cele mai bune, va fi subminată într-un moment critic. Olanda este primul aliat european din NATO care şi-a exprimat unilateral intenţia de a pleca. Canadienii ar putea fi următorii, părăsind Kandaharul. Oricum, pentru majoritatea celorlate state europene, acesta s-ar putea dovedi semnalul mult aşteptat. Niciunul dintre statele europene nu a vrut să fie primul care să abandoneze luptă. Totuşi, angajamentul Germaniei, Spaniei sau Italiei a fost cel mult „călduţ”, iar semnalul olandez va creşte, fără îndoială, presiunea publică pentru retragerea acestora. Pentru olandezi, este tragic faptul că treaba bună pe care au făcut-o ar putea fi la fel de bine uitată, din cauză că au declanşat, fără voie, un exod european din Afganistan. Ceea ce nu este corect, fie şi dacă luăm în considerare numai faptul că retragerea Olandei a fost declanşată de refuzul aliaţilor din zonele mai sigure de a trimite trupe în sud.

Ultima speranţă
Dar oportunităţi există. Dacă francezii, nemţii, italienii sau alţi aliaţi vor face dovada unei determinări politice prin trimiterea a două mii de soldaţi în Uruzgan, pentru a continua misiunea contingentului olandez, mesajul politic transmis printr-o astfel de mişcare pozitivă ar rezona mult mai departe de Hindu Kush. Într-adevăr, chiar şi o astfel de ofertă modestă de susţinere ar putea constitui o trambulină pentru angajamentele viitoare ale aliaţilor în Afganistan, şi, în consecinţă, ar da substanţă şi noului Concept Strategic al NATO – documentul care defineşte rolul organizaţiei în gestionarea unei lumi periculoase şi complexe, în care misiunile de stabilizare şi reconstrucţie vor fi prioritare.
Deşi ne-am dori să poată rămâne, olandezii şi-au câştigat dreptul de a părăsi Afganistanul cu capul sus. Din păcate, totuşi, misiunea olandezilor va fi percepută ca un eşec, când, de fapt, eşecul real se va produce dacă niciun alt stat membru NATO nu se va duce să-i înlocuiască. Din fericire, este un eşec evitabil.

Julian Lindley-French predă strategii de apărare la Academia Militară a Olandei.