Pieţe, state, lideri şi „mâna invizibilă”

FMI, care a susţinut clientelismul pieţe-state-lideri, trebuie să fie el însuşi reformat ca să poată face schimbări în structura pieţelor financiare internaţionale. Autoritatea guvernelor este şubrezită grav de atitudinea clientelară faţă de pieţe, ai căror lideri nu au legitimitate democratică.

Trăim nişte vremuri pe care învăţaţii epocii noastre nu le pot explica. Poate o vor face cei din epocile viitoare. Dar mai grav este că economiştii, sociologii, politicienii de azi nu pot spune cum vor fi vremurile de mâine, ceea ce, să recunoaştem, ne-ar interesa cel mai mult! Adam Smith ne-a sugerat, în „Avuţia naţiunilor", să urmăm „mersul natural al lucrurilor". El atrăgea atenţia, spre exemplu, că atunci „când profiturile din comerţ sunt mai mari ca de obicei, supra-comerţul devine o eroare generală".

Pe de altă parte, susţine că individul se interesează doar de „siguranţa lui", însă promovându-şi propriul interes el promovează şi interesul societăţii, condus de „o mână invizibilă", de „atenţia guvernului" care supraveghează menţinerea echilibrului în societate. Mi-am amintit de aceste idei văzând relaţiile între pieţe, state/guverne şi liderii economici şi politici din zilele noastre. Pare o „bătălie" între pieţe şi state, fiecare încercând să demonstreze că are dreptul să-şi impună punctul său de vedere. Or, într-o lucrare celebră a Susanei Strange, intitulată chiar „State şi pieţe", autoarea demonstra cât de importantă este realizarea unui echilibru permanent între aceste entităţi ale sistemului internaţional. Actuala criză financiară internaţională are ca impuls, aşa cum s-a demonstrat, şi dezechilibrul în relaţiile dintre pieţe şi state.

Avuţia naţiunilor, în buzunarul investitorilor strategici

Piaţa înseamnă cerere şi oferta, într-o relaţionare dată de libera concurenţă. Or, ultimele decenii au arătat că pieţele au impus preocuparea numai pentru profit, evitând şi chiar eliminând libera concurenţă. Au instituit monopolul care să le dea certitudinea profitului, fără riscul contextului concurenţial.

S-a ajuns, astfel, la transferul „avuţiei naţiunilor" în buzunarul aşa-zisilor „investitori strategici". De curând se constata că lichiditatea din trezoreria SUA era mai mică decât cea de care dispunea un singur „investitor strategic", ducând spre situaţia ca statul american să ajunga în insolvabilitate. Iar în urmă cu câteva zile, Warren Buffett, pe care „The New York Times" îl numea „investitor legendar", arăta fără înconjur că profitul masiv obţinut de „super-bogaţii" Americii s-a datorat condiţiilor nu doar favorizante, ci şi protejării lor de către legiuitorii de pe Capitol Hill, atât în SUA cât şi în întreaga lume.

Ceea ce argumentează teza susţinuta de Susane Strange, anume că pieţele nu pot juca rolul dominant dacă nu sunt lăsate să facă acest lucru „de către cel care deţine puterea si autoritatea". Dar dacă puterea îşi poate avea sursa în forţă, bogăţie sau chiar idei, cei care exercită autoritatea, deci care decid regulile după care funcţionează şi pieţele, se bazează şi pe legalitatea şi legitimitatea pe care le conferă procesele democratice şi legislaţia de operare a instituţiilor publice. Iar acestea au un modus operandi prescris de legi şi regulamente care, însă, sunt interpretate de liderii lor. Şi, astfel, pieţe, state şi lideri se află la originea deciziilor care ne-au adus în vremurile pe care le trăim acum, la costurile pe care cetăţeanul contribuabil le are de suportat în schimbul speranţei redresării pieţelor şi economiilor locale, ca şi ale celor globale.

Lumea, condusă de liderii pieţelor

Recenta întâlnire Merkel-Sarkozy a avut ca scop, conform declaraţiilor de intenţie, să liniştească pieţele. Unii au spus că a fost şi un preludiu electoral pro-Sarkozy. În orice caz, pieţele europene nu le-au liniştit, stârnindu-le şi pe cele asiatice şi americane. Ceea ce poate să însemne că puterea nu mai este la liderii politici şi statali, ci la liderii pieţelor, cărora le lipseşte legitimitatea democratică şi socială. Iar autoritatea guvernelor este şubrezită grav de atitudinea clientelară faţă de pieţe. Căci, înlocuind concurenţa liberă cu monopolul, pieţele au dezvoltat şi această relaţie clientelară nu numai cu operatorii de piaţă, ci şi cu guvernele care au sprijinit astfel de comportamente „de piaţă".

Însăşi puterea politică se exercită prin intermediul unei reţele clientelare, ceea ce înseamnă, conform analizei lui Max Weber, că „statul administrativ" (statul de drept) este înlocuit cu trăsăturile „statului clientelar". Or, ne-am fi aşteptat ca cei doi lideri, precum şi ceilalţi lideri europeni, să fie incitaţi tocmai de această criză la inovaţii sociale, la reglementarea raţionala a Pieţei Unice, dar şi a societăţii globale, prin stabilirea unor raporturi sociale specifice unei Europe integrate, care nu sunt relaţii de comandă-ascultare ori de dominare-supunere şi nici numai relaţii de putere. Cu atât mai mult cu cât crearea Uniunii Europene a consacrat negocierea ca modalitatea politică cea mai frecventă şi eficientă.

Promisiuni neonorate

Că actualii lideri nu sunt determinaţi să folosească „mâna invizibilă" pentru o reglementare raţională a pieţelor, pentru crearea de noi locuri de muncă şi relansare economică, este dovedit de promisiunile neonorate, din 2008 până acum, atât în „concertele" G-20, cât şi în nenumăratele summit-uri de criză ale Consiliului European şi instituţiilor comunitare. De altminteri, ei au acceptat să mandateze realizarea unei reforme a pieţelor financiare Fondului Monetar Internaţional, instituţie care a susţinut, în ultimele decenii, clientelismul pieţe-state-lideri. Vorba unui comentator, mai întâi ar trebui să vedem reformarea Fondului Monetar Internaţional şi numai după aceea să primească mandatul reformării pieţelor financiare internaţionale.

Dacă liderii de astăzi nu vor înţelege că suntem într-o criză structurală pentru că ei nu au avut voinţa realizării unor schimbări profunde, că „este necesar un nou tip de contract social" (J. W. Lapierre), dacă nu vor avea capacitatea de a începe transformarea cu ei însişi, înseamnă că nu înţeleg că oamenii produc istorie numai prin inovare socială.