Gruia Bădescu, cercetător: „În urmă cu 40 de ani, Bosnia era un exemplu al diversității, acum este o țară a segregării“ | INTERVIU
0Pentru locuitorii Iugoslaviei, căderea comunismului a venit cu haos politic și social, dar mai ales cu crearea unei prăpăstii între naționalitățile existente în acel fost teritoriu.
Cu exact 30 de ani în urmă se constituia Tribunalul Internațional care avea să tragă la răspundere criminali de război din fosta Iugoslavie. Cercetător la Universitatea Konstanz din Germania și cu doctorat la Cambridge pe tema reconstrucției post-conflict din fosta Iugoslavie, Gruia Bădescu explică, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, cum s-a ajuns la crimele abominabile care au marcat acel război, dar și care au fost limitele instanței și cum, arc peste timp, națiunile care s-au înfruntat cu ferocitate fac azi primii pași spre o reconciliere istorică.
„Weekend Adevărul“: Pe 25 mai s-au împlinit exact 30 de ani de când s-a înființat Tribunalul Penal Internațional pentru Iugoslavia, care a judecat criminalii de război în anii ’90. Cum a ajuns ca o țară ca Iugoslavia, unde totuși sârbii, croații și ceilalți s-au unit cândva de bună voie, să se înfrunte cu o ură și o ferocitate nemaiîntâlnite de la Al Doilea Război Mondial?
Gruia Bădescu: Trebuie spus că dincolo de neînțelegerile dintre sârbi și croați de exemplu, din anii ’90, există o istorie a unei animozități pe care o avem din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. E din momentul în care Hitler invadează Iugoslavia și aduce la putere extrema dreaptă croată, Ustașa, într-un stat nou creat, Statul Național Croat. Și atunci încep crimele. Pentru că ce s-a întâmplat atunci a fost definitoriu pentru ce avea apoi să se întâmple în anii ’90.
Totuși, atunci când sârbii și croații au decis să constituie un stat, un regat, au făcut-o de bună voie, ca într-o căsnicie. Cumva, chiar a semănat cu unirea românilor.
Chiar așa e, și aici e foarte important de punctat că, pe 1 decembrie 1918, a fost Declarația de la Belgrad, în aceeași zi cu Declarația de la Alba Iulia, în care vorbitorii de limbi slave sudice din fostul Imperiu Habsburgic proclamă uniunea cu Regatul Serbiei. Exact cum s-a întâmplat la Alba Iulia. Deci este absolut halucinantă coincidența asta.
Rădăcinile unui conflict violent
De unde a pornit dușmănia dintre croați și sârbi, înainte ca Hitler să aducă la putere Ustașa?
Ei bine, regatul acesta interbelic a avut multe zbuciume, dar una a fost o nemulțumire a unor politicieni croați că statul era mult prea centralizat la Belgrad și că nu dădea suficientă autonomie Croației. Ustașa susținea teoria că populația croată este superioară rasial sârbilor, că ar fi rude cu iranienii, sau că ar fi altceva, dar nu slavi, iar sârbii le sunt dușmani de moarte. S-au creat lagăre de concentrare, în care au fost trimiși sârbi din comunității întregi, pe lângă evrei și romi. Cel mai cunoscut e cel de la Jasenovac, un lagăr de concentrare absolut esențial pentru a înțelege fosta Iugoslavie, pentru că acolo sute de mii de oameni au fost aduși și omorâți în condiții absolut oribile. Nu era însă ca la Auschwitz.
Dar ce era diferit?
La Jasenovac nu exista o infrastructură de gazare, ci oamenii erau omorâți cu cuțite și ciocane, într-un mod foarte crud și în feluri greu de descris.
Cum au trecut sârbii peste asta după Al Doilea Război Mondial, când ustașii au fost nimiciți?
Să spunem că atunci când se creează o Iugoslavie socialistă, spre deosebire de Polonia, România, Ungaria – și asta e important, care sunt țări ocupate de Armata Roșie și în care comunismul vine cu o ocupație –, comunismul vine prin acești partizani comuniști care sunt văzuți ca niște eroi. De ce am pomenit de Jasenovac? Pentru că în perioada socialistă se vorbea despre eroismul partizanilor care au salvat populația, dar mai puțin despre Jasenovac, nu se vorbea despre sârbii care au fost uciși acolo. Or, în 1991, când Croația își declara independența, sârbii și-au amintit că bunicii le povesteau cum jumătate din familiile lor au fost omorâte în aceste lagăre de concentrare. Iar acum li se părea că statul lui Franjo Tuđman este continuatorul Ustașa. Sigur, asta nu justifică crimele comise în anii ’90 de sârbi, explică însă cumva dușmănia dintre ei.
Începutul sfârșitului
Apoi, în anii ’90, s-a reaprins flacăra urii. Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci?
În 1974 a avut loc scrierea unei constituții noi ce le-a dat foarte multe puteri republicilor care constituiau Iugoslavia. Doar că, în anii ’80, a venit o criză economică de proporții, pentru că Tito a construit bunăstarea cu foarte multe împrumuturi. În acei ani, inflația a crescut vertiginos, iar populația care trăia bine până atunci, raportat la alte țări est-europene, s-a văzut brusc confruntată cu mari dificultăți economice. Și atunci când apar probleme economice, în general ce apare? Naționalismul, care peste tot e alimentat de problemele economice. Iar în 1990, în ianuarie, deci la câteva luni după destrămarea imperiului sovietic, a avut loc o întâlnire extraordinară a acestui ansamblu de republici, Ligile comuniștilor iugoslavi, care au mers la Belgrad. Între ele a apărut o dispută legată de viitorul federației. Se știa că a căzut comunismul în Europa de Est și unii voiau alegeri libere, pluripartidism. Până la urmă s-a căzut la un acord să fie alegeri libere, dar slovenii au cerut și mai multe drepturi și constituirea unei confederații. În schimb, sârbii voiau un vot pe cap de locuitor, ca voturile să fie luate mai centralizat, ceea ce i-ar fi avantajat. Asta i-a supărat pe sloveni, iar delegația lor a părăsit adunarea. Și aici a fost începutul sfârșitului!
Așadar, a început războiul iugoslavo-sloven, dar care s-a încheiat rapid comparativ cu cel sârbo-croat sau sârbo-bosniac. Ce a făcut diferența?
În Slovenia s-a organizat în decembrie 1990 un referendum, iar slovenii și-au votat independența. Doar că armata iugoslavă se afla în Slovenia și a atacat, dar apoi a renunțat repede și s-a retras. Și se spune că, de fapt, în Slovenia războiul a durat zile, în Croația luni, iar în Bosnia, ani. Adică, pur și simplu, fiecare război care a urmat a fost tot mai lung.
Care ar fi explicația?
Slovenia avea altă limbă, nu avea minorități. Pe când în Croația erau mulți sârbi, iar în Bosnia aproape jumătate erau sârbi. În Croația a urmat un război cumplit, în care foarte mulți croați au fost uciși de către sârbii care au comis aceste atrocități considerând că pot în sfârșit să răzbune crimele ustașilor.
Cum au ajuns să se deteste sârbii și bosniacii
Dar dușmănia sârbilor față de bosniaci de unde își avea rădăcinile?
Animozitatea sârbilor față de bosniacii musulmani venea din faptul că se convertiseră la islam, bosniacii fiind toți vorbitori de limbă sârbo-croată. Așa că erau cumva văzuți ca niște oportuniști, trădători care au trecut de partea turcilor pentru a obține avantaje. Aici aș veni cu un exemplu poate mai puțin cunoscut în România, cazul lui Emir Kusturica. El este cunoscut ca regizor, dar ceea ce nu se știe e că el, după ce a făcut filme care au primit diverse premii, s-a mutat la Belgrad. Acolo, el fiind din părinți musulmani, și-a schimbat numele în Nemania, care e un nume tradițional sârbesc, pur și simplu s-a convertit. A spus că străbunii lui s-au convertit de la ortodoxie la islam, așa că el consideră că e momentul să se întoarcă. Și pentru asta e considerat trădător de bosniaci.
Am văzut care au fost cauzele războiului sârbo-croat, precum și pe cele ale confruntărilor dintre sârbi și sloveni. Ce a provocat războiul sârbo-bosniac, cel mai lung, dincolo de antipatia sârbilor față de bosniaci?
Exista o teorie a conspirației la începutul anilor ’90, conform căreia bosniacii musulmani vor să facă un jihad și să-i elimine pe creștini. O conspirație care atunci era absurdă, ilogică. Să spunem că musulmanii din Bosnia, cu excepția a câteva sate, erau oameni moderni, femeile nu purtau voal, se bea vin și rachiu, adică era un islam foarte lejer. Nu era chiar acolo locul jihadului. Dar aș spune că în Bosnia a fost cea mai complexă situație. De exemplu, antropologii care au stat în Bosnia în anii ’80 aveau dificultăți să înțeleagă cum în comunitățile în care au stat ei și în care oamenii își împărțeau daruri de Crăciun, de Paște, de Ramadan și se vizitau, s-a ajuns brusc la o asemenea violență.
Unde s-a greșit la Dayton
Totuși, în scurt timp au luat-o pe urmele politicienilor și au ajuns și ei să se urască. De ce?
Toți spuneau că politicienii se ceartă între ei, însă ei ca oameni nu au nicio problemă unii cu alții. După asta, când apar primele victime, iniţial izolate, cu timpul oamenii au început să își construiască o identitate de grup separat mult mai puternică. A ajuns să le fie teamă, să-și spună: „De ce au plecat vecinii sârbi? Știau ei ceva, înseamnă că ei au aflat de la alți sârbi și au plecat, știau că o să ne bombardeze. Înseamnă că nu trebuie să avem încredere în ei“. Și încetul cu încetul s-a creat suspiciune, s-a creat teama de a vorbi cu ceilalți și s-a creat o coeziune mai mare în cadrul unui grup religios. De fapt, important este că identitatea în război s-a construit prin război. Cel mai rău a fost pentru cuplurile mixte. În Bosnia, mai ales, existau până la 25% cupluri mixte în anumite orașe. Și ei au fost cei mai loviți de acest război, pentru că mama, tata trebuiau să se plieze și să se ducă într-o anumită comunitate și ei erau undeva la mijloc. Chiar și în noua Constituție, ei nu au niciun loc, pentru că, tot după Dayton, trebuie să fii fie sârb, fie croat, și dacă tu ești mixt, nu ai o identitate. Deci Constituția acum în Bosnia spune că ai trei popoare constituente, sârbii, croații, bosniacii, și a trebuit să fie o luptă să se introducă alții, cum ar fi romii, evreii etc. Dar la persoanele mixte nu s-a gândit nimeni.
Aminteați de momentul Dayton, care se spera că va aduce pace și liniște. Ce s-a întâmplat acolo și unde s-a greșit?
După 1995, după războiul acesta, s-a semnat Acordul de la Dayton, cu două entități: Federația Bosnia și Herţegovina și Republica Srpska. Republica Srpska este zona de nord și cea de est, cu o majoritate de 90% de sârbi care s-au retras, au plecat din alte comunități și au luat locul musulmanilor, care au fost „trimiși“, în general prin multă violență, în partea devenită federație. Deci, dacă Bosnia acum 40 de ani, cu Sarajevo considerat Ierusalimul Europei, era exemplul diversității, exemplul conviețuirii, exemplul că în fiecare sat, în fiecare oraș aveai și moschee și biserică, acum s-a făcut o scindare brutală. Acum, Bosnia este o țară cu „mai multe țări“, o țară a segregării. Deci sunt niște situații atât de absurde, create inclusiv de acest acord internațional de la Dayton, să îi țină separați – licee segregate, anunțuri cu aceleași cuvinte de trei ori repetate. Dar ce este important e că deja avem oameni de 30 de ani, născuți în război, care nu-și amintesc ce a însemnat să stea împreună.
S-a vorbit și despre faptul că în Bosnia au luptat mulți jihadiști veniți din Arabia Saudită și alte țări arabe din zona Golfului. Cum s-a ajuns acolo?
Ce este important de subliniat e că sârbii și croații aveau arme pe diverse căi, de la Serbia, și de la Croația. În schimb, exista un embargo de arme pentru Bosnia, ceea ce însemna că populația musulmană nu avea arme. Exista o armată, dar mică și slab dotată. Sigur că noi nu știm acum dacă ar fi avut și ei arme ce s-ar fi întâmplat, trebuie să spunem că nu doar musulmanii au fost victime. Au murit și mulți sârbi, au murit și mulți croați. Au fost distruse și biserici catolice, și biserici ortodoxe. La Mostar, de exemplu, prima distrusă a fost biserica ortodoxă. Din Arabia Saudită și nu numai au venit însă luptători voluntari, mujahedini, care au rămas acolo.
Mitul brutei albaneze
Să vorbim și despre Kosovo. Acolo care au fost cauzele războiului?
Kosovo e foarte diferit de restul problemelor despre care am vorbit. Pentru că, totuși, sârbi, croați, bosniaci, toți vorbeau aceeași limbă. Pe de altă parte, ca și în Macedonia, în Kosovo existau mulți albanezi, care vorbesc altă limbă și în general sunt de altă religie. Musulmani, așa cum erau și bosniacii, dar bosniacii vorbesc aceeași limbă cu sârbii și croații. Albanezii erau discriminați în fosta Iugoslavie, erau considerați o categorie inferioară. Aveau locuri mai puține în universități, iar Kosovo era dominat de miliția și de armata sârbă care foloseau violența pentru a reprima orice formă de protest. Existau proteste ale tinerilor din Kosovo care cereau mai multe școli. În anii ’80, deja apar tensiuni și apare un mit în presa sârbă care schimbă totul. Un mit al unui țăran bătut de niște albanezi din Kosovo, care pentru a-l umili i-au inserat o sticlă în anus. S-a răspândit rapid acest mit al albanezilor sălbatici care vor să-i sodomizeze pe țăranii și pe copiii sârbilor, și s-a ajuns la această idee, a brutei albaneze. Poliția a devenit din ce în ce mai dură.
În acest context a venit Slobodan Milošević, la aniversarea a 600 de ani de la Bătălia de la Kosovo, deci în 1989. A ținut un discurs în fața unui public numeros. Și dacă până atunci orice discurs în fosta Iugoslavie era cam ca la noi, cu „Trăiască pacea, unitatea, frăția“, acum el spunea altceva. Le spunea sârbilor că de acum nu o să-i mai bată nimeni, că el se va asigura de asta, că o să-i apere. De amintit și că încă din 1986, puțin mai devreme, Academia Națională a Serbiei a făcut un memorandum prin care se opunea presiunilor în care se află sârbii din Kosovo, ce se întâmplă în Croația, cu o posibilă tensiune legată de neo-Ustașa și ideea că în Serbia s-a creat un climat de frică. Așa s-a creat o bulă care a crescut din ce în ce mai mare, care a strivit totul și a declanșat violența în Kosovo.
Se încarcă comentariile...
