EXCLUSIV Lecţia de omenie a unui şef de stat. Interviu cu preşedintele Macedoniei de Nord, despre fetiţa cu sindrom Down pe care a dus-o de mână la şcoală
0
La începutul lunii februarie, o fetiţă de 11 ani din Macedonia de Nord, cu sindrom Down, a fost dusă la şcoală de preşedintele ţării, după ce fusese supusă bullying-ului de către colegi ei şi părinţii acestora. Preşedintele Stevo Pendarovski a acordat un interviu exclusiv pentru ”„Adevărul” despre gestul său.
Gestul preşedintelui Stevo Pendarovski a fost făcut după ce părinţii colegilor fetei au refuzat să-şi mai lase copiii în aceeaşi clasă cu aceasta. Embla Ademi, fetiţa discriminată, învaţă la o şcoală din oraşul Gostivar, aflat la 70 de kilometri de Skopje, capitala Macedoniei de Nord. Gestul preşedintelui a făcut ocolul lumii, fiind mediatizat de mii de televiziuni şi ziare, de la CNN şi Euronews până la Daily Mail şi Le Point.
Născut pe 3 aprilie 1963 la Skopje, Stevo Pendarovski este preşedintele Macedoniei de Nord din 12 mai 2019. Licenţiat în Drept la Universitatea Sfinţii Chiril şi Metodiu din Skopje, preşedintele Stevo Pendarovski şi-a luat masterul şi doctoratul în Ştiinţe Politice la aceeaşi universitate, cea mai veche din Macedonia de Nord, înfiinţată în 1946.
Stevo Pendarovski a fost consilier pentru doi foşti preşedinţi ai Macedoniei de Nord, Boris Trajkovski şi Branko Crvenkovski.
Preşedintele Macedoniei de Nord a fost un exemplu de comunicare fluentă şi rapidă, răspunzând în doar trei zile la solicitarea ”Adevărul” de a acorda un interviu.
În interviul exclusiv acordat pentru ”Adevărul”, preşedintele Stevo Pendarovski a vorbit şi despre importanţa empatiei şi despre cum putem combate discriminarea.
Cum aţi aflat despre cazul fetiţei de 11 ani care a fost supusă bullying-ului de către colegii săi de la şcoală şi părinţii acestora?
Am aflat despre cazul lui Embla Ademi din presa locală. Am fost foarte revoltat de acest caz şi de tratamentul la care a fost supusă fetiţa din cauza dizabilităţii sale. Incluziunea în educaţie este un drept fundamental, iar educaţia este stâlpul primar al integrării oricărui copil în societate.
Care a fost prima dumneavoastră reacţie la acest caz revoltător?
Nu ar fi trebuit să fie permis ca discriminarea să ajungă să îi afecteze pe cei mai vulnerabili dintre noi. Am decis să fac ceva şi să am o reacţie publică pentru a îi încuraja şi susţine pe părinţii lui Embla în lupta lor pentru protecţia drepturilor copilului lor cu o dezvoltare atipică. Am dorit să transmit şi un mesaj public şi să spun că şcoala aparţine fiecărui copil. Suntem cu toţii egali şi trebuie să luptăm pentru ca toţi să fim egali în demnitate şi drepturi. Lipsa de toleranţă arată o lipsă de respect pentru cei diferiţi, iar egalitate nu înseamnă uniformitate. Noi ca părinţi, prieteni, politicieni, profesori ar trebui să lăsăm moştenire pentru generaţiile viitoare lecţii despre solidaritate, empatie, compasiune, respect pentru ceilalţi, toleranţă, nediscriminare. Fără respectarea drepturilor omului nu ne putem atinge potenţialul pe deplin.
„Trebuie să vedem abilităţile, şi nu dizabilităţile la ceilalţi”
Ce v-a spus Embla Ademi când aţi însoţit-o către şcoală?
Embla este un copil blând şi minunat. Când am ajuns acasă la ea era tăcută la început şi asculta totul zâmbind. Pe drumul spre şcoală i-a plăcut că am însoţit-o. Prin zâmbetele pe care mi le-a trimis mie şi părinţilor săi şi prin modul în care ne-a făcut cu mâna înainte să intre în şcoală, cred că era bucuroasă să meargă din nou la şcoală alături de colegii săi. Şi aşa e normal să fie. Pentru că şcolile şi curţile şcolilor aparţin tuturor copiilor.
Ce reacţie au avut colegii de clasă şi învăţătoarea sa după ce aţi dus-o la şcoală?
Din cauza protocoalelor legate de COVID-19 nu am putut intra în şcoală. Însă judecând după feedback-ul pe care l-am primit în acea zi, mesajul pe care l-am dat a fost corect perceput, iar Embla va putea să se bucure de drepturile sale la educaţia incluzivă fără vreo obiecţie. După ce am intervenit în acest caz s-au făcut schimbări în politica şcolii, ceea ce reprezintă o victorie majoră nu doar pentru Embla, ci şi pentru ceilalţi copii cu dizabilităţi. Sincer să fiu, sper că va fi o schimbare în inimile oamenilor pentru a vedea abilităţile, şi nu dizabilităţile la ceilalţi.
Care sunt lecţiile ce trebuie învăţate din acest caz impresionant?
Sunt mai multe lecţii ce trebuie învăţate şi cea mai importantă este aceea că drepturile omului sunt pentru fiecare dintre noi. Nu trebuie să mai permitem ca vreun copil să fie lăsat în urmă şi să nu i se ofere posibilitatea la educaţie şi integrare în societate. Incluziunea ar trebui să fie principiul nostru-cheie. Încălcăm drepturile omului, nu doar legile, de fiecare dată când copiilor cu dezvoltare atipică li se refuză dreptul la educaţie. Părinţii care sunt îngrijoraţi că acei copii cu nevoi educaţionale speciale le vor lăsa în urmă copiii lor în procesul şcolar ar trebui să înveţe că proprii copii ar trebui să îi ajute pe cei cu nevoie speciale. Aceşti părinţi ar trebui să înveţe ce sunt solidaritatea, empatia şi compasiunea. Este de datoria noastră să îi ridicăm pe ceilalţi, pe cei care sunt mai vulnerabili decât noi şi să nu mai permitem să se mai repete astfel de cazuri de bullying.
Ce soluţii vedeţi privind cazurile similare de copii supuşi bullying-ului în alte ţări din Europa?
Avem obligaţia legală şi morală să nu facem rău altora. Bullying-ul lasă răni adânci asupra copiilor şi familiilor lor şi uneori îi poate costa vieţile. Trebuie cu toţii să ne asumăm răspunderea ca părinţi, educatori, factori politici, lideri să dăm exemple şi să avem toleranţă zero pentru bullying, hărţuire şi discriminare asupra copiilor, indiferent ce dizabilităţi ar avea şi trebuie să înţelegem diversitatea societăţilor noastre. Şi atunci când facem loc pentru fiecare în societate, creştem cu toţii împreună. Empatia trebuie să rămână ceva esenţial, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri cât de importantă este empatia.
Cum sunt ignorate persoanele cu sindrom Down de autorităţile române
În ultimii ani, numărul persoanelor cu sindrom Down a scăzut dramatic în România. Până în urmă cu un deceniu, una din 700 de naşteri era a unui copil cu sindrom Down, la ora actuală rata este de 1/7.000 de naşteri.
La ora actuală, în România trăiesc aproximativ 20.000 de persoane cu sindrom Down, 2.000 dintre acestea fiind în Bucureşti. Şi în multe cazuri, persoanelor cu sindrom Down care au depăşit 18 ani şi nu au discernământ nu li se mai dă din păcate dreptul la însoţitor.
„În România este o mare problemă cu respectarea şi punerea în aplicare a legilor. Toţi copiii cu sindrom Down au dreptul la un însoţitor. Însă când aceşti copii ajung la 18 ani, ei dispar din sistem. Persoanele care au peste 18 ani trebuie să dovedească în faţa unei comisii faptul că au o dizabilitate şi nevoie de însoţitor. Sunt sectoare în Bucureşti şi primării în ţară unde comisiile care analizează cazurile dau nota 8 la persoane cu sindrom Down fără discernământ şi îi lasă fără însoţitor. Sub nota 8, acele persoane ar avea dreptul la însoţitor. Nimeni nu analizează discernământul. Şi aceste persoane cu sindrom Down trebuie să se lupte prin tribunale ca să îşi câştige drepturile. Iar persoanele cu sindrom Down nu depăşesc niciodată vârsta mentală de 8 ani şi îmbătrânesc mai repede. Sunt extrem de rare cazurile de persoane cu sindrom care trăiesc peste 60 de ani”, explică Alexandru Zelko, vicepreşedintele Asociaţiei Down Bucureşti.
Prima asociaţie pentru persoanele cu sindrom Down din România a fost creată în 2003. Asociaţia Down Bucureşti funcţionează din 2010 şi oferă terapii gratuite pentru zeci de copii.
„Până la doi ani, un copil cu sindrom Down rămâne cu 7-8% dintre neuronii pe care îi are o persoană normală. O persoană cu acest sindrom nu va fi niciodată un geniu şi va trebui să se descurce cu acest număr redus de neuroni. Dacă se începe terapia imediat după naştere la un copil cu sindrom Down, procentul de neuroni ce rămân fixaţi va fi unul mai mare, ajungând până undeva la 17%”, adaugă Alexandru Zelko.
Se încarcă comentariile...
