EXCLUSIV Dan Dungaciu: Capcanele trilateralei România – Ucraina – Republica Moldova
0
E dificil să discerni, în campania electorală, ce este substanţă şi ce este (doar) mesaj electoral. Aşa stau lucrurile şi cu enunţata trilaterală România – Ucraina – Republica Moldova, resuscitată într-un moment în care bat la uşă alegerile prezidenţiale din România (2 şi 16 noiembrie) şi cele parlamentare în Ucraina (26 octombrie) sau R Moldova (30 noiembrie).
În principiu, pare o idee bună şi utilă tuturor. România îşi asumă rol de „lider regional”, şi asta nu strică niciodată în campanie, premierul ucrainean Iaţeniuk devine şi el mai semnificativ în regiune şi dă un impuls Frontului Popular (actualmente undeva la 6% în sondaje), iar premierul Leancă, în ciuda apartenenţelor net diferite la familiile europene (unul la PPE, altul la socialişti) a format deja un tendem „împotriva naturii” cu premierul României în perspectiva campaniilor electorale de pe cele două maluri ale Prutului. Dincolo însă de campania electorală, mizele şi implicaţiile sunt mai profunde.
1. Trilaterala după... 16 ani
Trilaterala România – Ucraina – Republica Moldova este un proiect născut la sfârşitul anilor 90 şi concretizat în 1998, când preşedintele Emil Constantinescu lansa ideea care a contabilizat inclusiv o întâlnire la cel mai înalt nivel. La vremea respectivă avea o logică. Fără să fie nici atunci egale ca poziţionare, cele trei state aveau în comun mai multe asemănări decât deosebiri, iar ierarhiile de status nu erau atât de evidente. Astăzi, însă, după 16 ani, lucrurile s-au schimbat radical.
2. Politic, la ce ne serveşte?
România a devenit între timp membru NATO şi UE, fiind stat de frontieră euroatlantică. Asta presupune inclusiv gestiunea acestei frontiere, dar cu respectarea diferenţelor specifice. România nu îşi sporeşte semnificaţia geopolitică sau strategică plasându-se în asemenea formate. Un argument ar putea să fie că Bucureştiul devine, în trilaterală, „sponsorul” şi forţa tractoare a celorlalte două state spre NATO şi UE.
Argumentul nu stă în picioare, pe de-o parte pentru că România nu este acceptată de Kiev să fie aşa ceva, şi nici nu este suficient de puternică şi relevantă în ansamblul puterilor estice pentru a-şi asuma asta. Cu alte cuvinte, costurile asumării rolului de lider pentru Ucraina şi R. Moldova, chiar şi în cazul, ipotetic, că este acceptat de celelalte state, sunt prea mari, iar beneficiile incerte.
4. Economic, nu se justifică
PIB-ul României este de 190 miliarde USD , Ucraina are 178 miliarde USD (prognozat 2014, incluzând Crimeea şi Donbass!), iar R. Moldova aproape 8 miliarde USD. Pentru România acest parteneriat intră deci în „ zona numerelor mici”. Dacă mărimea pieţei este un indicator secundar pentru interesul nostru pentru R. Moldova, în cazul Ucrainei nu este aşa.
Comerţul bilateral al României cu Ucraina este de 1,8 miliarde USD, având o balanţă pozitivă de peste 400 milioane USD, dar cu tendinţă descrescatoare; comerţul bilateral cu R. Moldova este de 1,15 miliarde USD, cu un sold de 300 milioane USD în favoarea României cu tendinţa puternic crescătoare. Nici una din cele două ţări nu se află în primii 10 parteneri comerciali.
5. În termeni de securitate, nici atât
Trilaterala este complet neomogenă din perspectiva securităţii. R. Moldova menţine încă „neutralitatea constituţională” (în ciuda prezenţei forţelor străine pe teritoriul ei, deci a încălcării flagrante a Constituţiei încă de la adoptarea acesteia!), iar Ucraina continuă balansul specific între „a fi în NATO” şi „a fi în afara lui”. Deocamdată, spune că vrea, dar până acolo mai e cale lungă. După cum a sugerat şi ultimul Summit al Alianţei, extinderea se amână.
Ce pot face cele trei state, în comun, pe aspecte privind securitatea? Aproape nimic. Oricum, mult mai puţin decât pot realiza bilateral. Ce rămâne de făcut este punerea în aplicare a parteneriatelor bilaterale de securitate, cum este cazul relaţiei Bucureşti – Kiev în ceea ce priveşte dimensiunea cyber securităţii.
În plus, România este stat NATO, iar orice forţare a „trilateralei” pe dimensiunea securităţii ar pune România într-o situaţie delicată. Declaraţiile preşedintelui ucrainean care sugerează egalitatea de situaţie între stalele baltice, Polonia, România şi Ucraina sunt fără suport. Articolul 5 se aplică doar statelor NATO şi nu celor din afara Alianţei.
6. Problemele sunt bilaterale, nu trilaterale
Dincolo de existenţa parteneriatelor dintre euroregiunile de tip Dunărea de Jos şi Prutul superior – care nu au nevoie de un alt format ca să funcţioneze (sau nu) -, problemele zonei sunt, în esenţă, bilaterale. Problemele combinatului de la Krivoi Rog sau a Canalului Bâstroe etc. nu au nevoie de prezenţa Chişinăului pentru a fi discutate şi soluţionate.
Chiar temele care, aparent, au dimensiune trilaterală, se reduc de fapt la înţelegeri bilaterale. Cazul cel mai relevant este cel al preluării în gestiunea Ministerului Energeticii de la Kiev a 23 de linii electrice interstatale, unele proprietate a Republicii Moldova.
Această ultimă decizie (15 ianuarie 2014) a premierul ucrainean Mikola Azarov, înainte de a-şi da demisia, nu a fost corectată de noul guvern de la Chişinău, în ciuda solicitărilor făcute în acest sens chiar de către partea română. Este vorba de segmente de 70,5 kilometri din linia electrică de tensiune înaltă de 400 kV Centrala de la Cuciurgan-Vulcăneşti şi de 40 de kilometri din linia de 400 kV Vulcăneşti-Isaccea-Dobrudja (Bulgaria). Prin aceste linii se efectuează atât exportul de curent electric de la Cuciurgan (regiunea transnistreană) în România, cât şi livrări în sudul Republicii Moldova.
Această decizie a Kievului dă peste cap şi proiectul de import al curentului din România. De ce nu se rezolvă acestă chestiune? S-a trecut la alternative prin urgentarea proiectului de construcţie a liniei electrice de 330 kV Vulcăneşti-Chişinău, cu o lungime de peste 150 kilometri, care va reduce drastic dependenţa de Centrala de la Cuciurgan şi de Ucraina şi va permite R. Moldova să importe curent direct din România.
Problema este însă următoarea: de ce Chişinăul a cedat atât de uşor faţă de gestul Ucrainei? Probabil că existau acolo nişte clare interese de afaceri ale bussinessului local, care ar fi devenit extrem de nefericit dacă România se implica acolo. Deci, s-a trecut cu vederea. Însă dacă rostul trilateralei este să compenseze/tolereze mizele locale ale oamenilor de afaceri din Chişinău sau Kiev, atunci aceast parteneriat s-a născut mort.
7. România riscă asumându-şi incertitudinea regională
Prin lansarea trilateralului, România îşi asumă un risc semnificativ. Viitorul Ucrainei şi al R. Moldova este departe de a fi decis. Frontierele acestora sunt incerte, neclare, cu diferenţe majore între versiunile „de jure” şi „de facto”. Miza principală este evoluţia Ucrainei, pentru care există două scenarii teoretice. Kievul va avea după alegeri un guvern funcţional care va depăşi presiunile ruse şi va merge pe direcţia europeană.
În acest caz, vor trebui urmărite acţiunile Rusiei nu în Ucraina, dar mai ales în R. Moldova, pentru că acestea nu se vor lăsa aşteptate. O Rusie care pierde Ucraina, va deveni furibundă în R. Moldova. Chiar dacă pe termen mediu şi lung intră în criză profundă, Moscova nu îşi poate permite azi să lase „străinătatea sa apropiată” să plece, neafectată, spre Occident. Iar o Rusie care ştie că nu mai are nimic de pierdut, este capabilă de orice.
Al doilea scenariu sugerează o Ucraină care intră în criză economică prelungită (economică, energetică, politică), inclusiv ca urmare a intervenţiei ruseşti pe aceste fornturi. În acest caz, ce va putea face „trilaterala”? Evident, nimic, căci problemele Ucrainei (energie, separatism, criză socială) vor fi mult peste posibilitatea Bucureştiului de a interveni. Iar în cazul intrării Ucrainei în zona gri, R. Moldova va rămâne singurul stat frecventabil din regiune, şi asupra lui va trebuie concentrată atenţia, inclusiv a României.
Concluzia pare evidentă: indiferent de scenariu, tot la R. Moldova va ajunge România până la urmă, iar „ocolul” prin Ucraina sau trilaterala regională este inutil. Bucureştiul nu trebuie să calce pe grebla pe care Varşovia a călcat deja, fie când a vrut să devină o punte spre Rusia (şi a sfârşit cerând 10.000 de soldaţi americani pe teritoriul ei) fie când a vrut să-şi asume mai mult decât putea duce (eşecul de la Vilnius, eşecul negocierilor din Maidan sau scoaterea Poloniei din formatul de negocieri pentru Ucraina).
8. Diluarea relaţiei cu Chişinăul în parteneriat trilateral
Ideea de format trilateral sugerează egalitatea relaţiilor Bucureşti-Kiev-Chişinău, diluând o relaţiei bilaterală România-R. Moldova pe care şi „Strategia naţională de Apărare” o defineşte ca fiind una a „două state o singură naţiune”. Daca relaţia cu R. Moldova este specială şi de maximă importanţă pentru România, Ucraina nu are prea mare semnificaţie, iar legarea relaţiei cu R. Moldova de cea cu Ucraina nu are logică politică sau strategică pentru România, în afara unui mimetism exagerat faţă de abordările funcţionăreşti ale Parteneriatului Estic, care, până acum, nu au dat rezultatele scontate în această regiune.
Pentru România, R. Moldova are încărcătură istorică şi valoare strategică deosebită, faţă de care avem un obiectiv clar la scara istorică, pe când Ucraina nu se încadrează decât la categoria de vecinatate a României şi a UE. Cum am arătat mai sus, indiferent de evoluţiile din Ucraina, atenţia României tot spre R. Moldova se va orienta până la urmă.
9. „Mândrii că suntem europeni!” Identitar, trilaterala este o bombă
Cel mai periculos aspect al trilateralei este cel identitar. În decembrie 2009, Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău condus atunci de actualul premier semna cu partea ucraineană un document de protejare reciprocă a minorităţilor. Textul sugera că R. Moldova va proteja drepturile „minorităţii ucrainene”, iar Ucraina drepturile minorităţii... „moldoveneşti”.
Dintr-o lovitură de condei, comunitatea românească din Ucraina dispare din peisaj şi devine „moldovenească”. Exact ideea ce convenea nu doar R. Moldova, dar şi Ucrainei, care vedea oficializarea spargerii masei de români din Ucraina în „români” şi „moldoveni”. Gestul Chişinăului a stupefiat Bucureştiul.
Discret, Chişinăul s-a repliat şi a transmis că documentul nu va fi ratificat în Parlament... Chestiunea nu s-a oprit însă aici. Tot din aceeaşi direcţie a venit sugestia unei cooperări bilaterale în ceea ce priveşte minoritatea română din Ucraina, iar soluţia Chişinăului a fost atunci utilizarea sintagmei „comunitatea românofonă din Ucraina”, deci (doar) vorbitoare de limbă română, fără ca identitatea etnică a acesteia să fie menţionată. Această nouă iniţiativă a Chişinăului privitoare la minorităţile din Ucraina era, de fapt, întruchiparea elocventă a ofertei identitare a „moldovenismului europenist”, adică „suntem moldoveni şi vorbim limba română”. Şi punctum!
10. Nu putem gândi ca şi cum războiul ruso-ucrainean nu a existat
Nu există, din punctul de vedere al României, un spaţiu moldo-ucrainean. Nu există nici din punctul de vedere al Bruxellesului. Acesta nu este omogen politic sau economic şi nici egal în relevanţă pentru Bucureşti. România nu are obiective clare pe acest spaţiu, asumat politic printr-un proces larg consensual, gen Snagov. Cum am mai sugerat, doar R. Moldova se califică pentru o asemenea abordare. În plus, nu putem gândi regiunea ca şi cum războiul ruso-ucrainean nu a avut loc.
În acest moment, a lega şi mai puternic Ucraina de R. Moldova este o eroare strategică. Pentru a putea să îşi urmeze parcursul european, Chişinăul trebuie să se decupleze de Kiev, nu să se identifice cu acesta din punct de vedere politic. Este evident că problemele Ucrainei nu s-au terminat în acest punct şi nu se ştie care sunt evoluţiile.
Din acest motiv, riscurile asumării unei trilaterale de acest gen, dincolo că aşează România în minorat pe termen scurt, riscă să o arunce în derizoriu pe termen mediu şi lung în cazul în care vor apărea tensiuni şi confruntări pe care Bucureştiul nu le poate opri şi faţă de care România nu poate acţiona în niciun fel.
Şi aici este miza majoră: trilaterala nefiind în nciun fel validată de către Bruxelles – nici măcar la nivelul Sinergiei Mării Negre, ca să nu mai vorbim de Parteneriatul Estic – este riscant să îţi asumi eşecul său. Până la urmă, succesul în politica externă se măsoară şi în funcţie de obiective.
Dacă Bucureştiul menţinea la Summitul de la Vilnius obiectivele iniţiale – perspectivă europeană pentru Parteneriatul Estic, semnare cu Ucraina şi parafare pentru R. Moldova -, ar fi contabilizat un eşec major, alături de Polonia.
În actualele condiţii, după războiul din regiune încă neterminat, a crede că obiectivele României trebuie sau pot să depăşească R. Moldova este riscant şi neprofitabil. În realitate, după războiul din Ucraina, singura miză a României şi a Vestului în această regiune a rămas una singură: frontiera euroatlantică va fi pe Prut sau pe Nistru?..
Se încarcă comentariile...
