Dr. Mihaela Bilic, medic nutriţionist: „Oamenii sunt destul de puţin dispuşi să slăbească fiindu-le foame“
0
PSIHONUTRIŢIE Dr. Mihaela Bilic, medic primar de diabet, nutriţie şi boli metabolice, supraspecializată în psihonutriţie în Franţa, dezvăluie secretele oamenilor slabi şi dă detalii despre cum ne sabotează mintea în lupta cu kilogramele în plus. Astfel, întrebări precum ce mănânc, cât şi cum sunt înlocuite, în psihonutriţie, cu una mai simplă: eu de ce mănânc?
Mâncăm pentru că ne este într-adevăr foame sau pentru că simţim emoţii pozitive sau negative pe care nu le înţelegem şi nu le putem controla şi ne găsim un refugiu în mâncare? În realitate, de câte mese pe zi are nevoie un adult pentru a se simţi sătul, fără să-şi pună în pericol silueta? Medicul Mihaela Bilic dă detalii despre cum ar putea ajuta psihonutriţia în controlul mâncatului emoţional şi în construirea unei relaţii pozitive şi echilibrate cu mâncarea.
„Weekend Adevărul“: Care este relaţia românilor cu mâncarea, în general?
Dr. Mihaela Bilic: Prin prisma istoriei şi a experienţelor din trecut, să spunem, în care mâncarea nu a fost întotdeauna accesibilă şi în multe variante, cum ne-am fi dorit, lipsa ei ne-a lăsat această nemulţumire pe care, chiar dacă noi credem că am depăşit-o, de fapt, se vede că avem încă stilul acesta de a pune mult prea multă presiune pe mâncare, mult prea multe lucruri se învârtesc în jurul mâncării. În România, încă suntem în stadiul în care a avea frigiderul plin, o locuinţă sigură ţin nu numai de plăcerile şi de siguranţa de zi cu zi, dar până la urmă, aceste elemente asigură un fel de valorizare. Adică, avem într-un fel impresia – şi poate este şi adevărat – că e bine în viaţa noastră şi că putem fi liniştiţi, că avem o viaţă împlinită. Cât de plin este coşul de cumpărături arată un nivel de trai, nu neapărat economic, ci mai degrabă o satisfacţie şi o linişte pe care omul respectiv simte nevoia să le aibă. Frigiderul plin şi masa plină sunt încă în percepţia românilor dovezi ale unei calităţi înalte a vieţii.
„La noi, produsele sunt mai proaste calitativ şi mai scumpe“
Cumva, asta explică şi de ce avem, în ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de persoane cu probleme de greutate?
Explică într-un fel. Pentru că se asociază într-un mod păgubos cu lipsa de educaţie şi de informaţie corectă. Şi atunci când suntem expuşi unei diversităţi atât de mari de oferte şi de produse alimentare, impulsivitatea din noi le vrea pe toate, însă nu avem bazele nutriţiei – şi când vorbesc de abc-ul nutriţiei nu vorbesc neapărat despre nutrienţi şi despre substanţe chimice, ci vorbesc de acele reguli simple care, poate, la alte popoare, sunt respectate fără să fie percepute ca un lucru care ţine de educaţie şi de învăţătură. Este vorba despre care sunt categoriile de alimente de bază ce pot fi consumate zilnic şi de mai multe ori pe zi, care sunt alimentele neobligatorii sau mai degrabă facultative, care se mănâncă rar, în cantitate mică – cum sunt mezelurile, brânzeturile, dulciurile. Apoi, mai este vorba despre un comportament alimentar care, din nou, se construieşte în copilărie pe bază de reguli şi disciplină. Adică: stăm la masă când mâncăm, nu mâncăm între mese, avem un program cât de cât organizat, în momentul în care mergem la cumpărături ne uităm ce scrie pe etichete, facem diferenţa între sortimentele din acelaşi produs şi alegem prin prisma unei implicări şi asumări personale. Pentru că, până la urmă, ingredientele de bază din alimentaţia noastră au rămas aceleaşi, însă felul în care ele pot fi transformate în sute de produse ţine– să spunem – de o generozitate a industriei alimentare. Însă, până la urmă, omul care scoate banii din buzunar este responsabil pe ce-i dă. Şi, nu în ultimul rând, aş spune că acum dăm dovadă de o oarecare comoditate care ne-a scos din bucătărie, de la „cratiţă“, fiind considerat poate un lucru depăşit – acum vrem să apelăm şi noi la „livrări acasă“ sau luăm din magazine produse ambalate extrem de atrăgător, şi care, din păcate, din punct de vedere calitativ, sunt inferioare. Acolo este mult zahăr, multă grăsime de proastă calitate, poate potenţiatori de gust ca să fie, aş spune, un „uau“. Însă, în final, cu siguranţă acel produs este mult mai concentrat în calorii şi probabil şi în gust, decât o banală mâncare gătită. Şi atunci, în acest context, suntem prinşi în capcana unui consumerism care aduce cantitate multă, şi, din păcate, puţină calitate. Şi nu e nici măcar ieftin. Adică la noi – este un lucru care ţine probabil de legislaţie, de taxe – a umple coşul la supermarket te costă mai mult decât în oricare dintre ţările din Europa. Produsele sunt mai proaste calitativ şi mai scumpe.
„Mâncarea este mâncare, şi nu chimie“
Cum de v-aţi orientat către psihonutriţie? La ce ajută ea?
La începutul carierei mele, nutriţia era destinată mai ales persoanelor cu diverse patologii, celor cu diabet, de exemplu, care de-adevăratelea trebuie să mănânce după recomandările unui medic. Nu prea exista o nutriţie dedicată omului care are doar câteva kilograme în plus. În cazul lor, recomandările, inclusiv prevenţia apropo de kilogramele în plus trebuie să conţină mesaje care se adresează omului sănătos. De aceea, limbajul trebuie să fie unul extrem de prietenos, pentru că, altfel, iată la ce asistăm: opinia publică şi tot ce înseamnă informaţii care circulă în media folosesc un limbaj de multe ori de neînţeles de cititori, de ascultători, şi care, fiind cu aceste accente ştiinţifice, mai degrabă creează o reacţie de anxietate şi de neîncredere în mâncare, tocmai pentru că mâncarea este mâncare, şi nu chimie. Apoi, mai este vorba şi despre aceste diete, meniuri, liste de alimente interzise şi permise care au fost la modă în anii ’70-’80 în străinătate şi care presupuneau nişte restricţii, nişte combinaţii complicate, tocmai pentru că obiectivul era: să poţi mânca mult, fără să te îngraşi. Deci, oamenii sunt destul de puţin dispuşi să slăbească fiindu-le foame, să slăbească cu burta goală. Şi avem această naivitate – ca să nu-i spun ipocrizie – că trebuie să existe o metodă în care să avem şi burta plină şi să fim şi slabi. Şi, dacă se poate, să mâncăm şi ce ne place şi mult, atunci e perfect. Or, acest tip de cerere creează în piaţă o ofertă. Există metode prin care poţi păcăli metabolismul. Ce trebuie înţeles însă este că, în final, tipul acela de alimentaţie nu poate fi respectat şi urmărit pe viaţă, nu putem să transformăm relaţia cu mâncarea într-o chestiune atât de complicată şi de greu de respectat, încât să fim tot timpul cu cântarul după noi, cu cine ştie ce liste de asocieri complicate. Atunci omul renunţă, oboseşte, se plictiseşte şi nu mai urmăreşte respectivul meniu. Cu siguranţă nu are decât să se îngraşe. Aceste diete, aceste cure de slăbire au dus la o mulţime de lucruri negative.
Cum ar fi?
În primul rând, au dus la restricţie cognitivă – mutarea relaţiei cu mâncarea în sfera raţionalului. Adică, oamenii, de atâtea recomandări, au uitat să se mai întrebe: lor ce le place?, lor cât le trebuie? şi, nu în ultimul rând, de ce mănâncă? Întrebarea „De ce mănânc?“ este de bază în psihonutriţie. Acolo unde toţi nutriţioniştii sunt orientaţi către întrebările „Ce şi cât mănânc?“, în psihonutriţie întrebarea este: „De ce mănânc?“.
„S-a ajuns la mâncatul preventiv“
De ce a apărut această întrebare?
Tocmai pentru că , iată, tot din cauza dietelor şi acestui program de alimentaţie impus din exterior s-a ajuns la mâncatul preventiv. Adică oamenii au înţeles că nu trebuie să mănânce de foame şi atunci fac orice să mănânce înainte de a le fi foame, ca să nu le mai fie foame. Or, absurdul acesta e periculos. Pentru că foamea este o senzaţie pe care trebuie să o ascultăm, să o dresăm, să o antrenăm ca pe un muşchi, astfel încât, prin maturitatea alimentară pe care o dobândim să ajungem să avem o pauză de patru-cinci ore între mese. Or, în momentul în care noi le recomandăm pacienţilor să mănânce de trei ori pe zi, plus două gustări, nimeni nu întreabă şi nu pune un asterisc: cu condiţia să-ţi fie foame. Şi nu doar să-ţi fie foame, ci să-ţi fie foame de nota şase, poate, pe o scară de la unu la zece. Problema e c[ relaţia corpului nostru cu mâncarea a fost mutată în sfera raţională.
Cum adică?
Capul nostru ne spune şi ce ne place şi care sunt alimentele interesante tocmai pentru că sunt promovate şi auzim tot felul de informaţii. La fel, el este insaţiabil, pentru că mintea, raţiunea nu simte, funcţionează doar pe bază de idei şi de gânduri. Şi atunci, şi dacă suntem sătui, mintea noastră tot mai are nişte pofte. Dându-i atât de multă crezare şi importanţă minţii, am ajuns să ne ignorăm corpul. Iar corpul este singurul care simte, pentru că avem senzaţii: alimentare, în primul rând. Foarte multe persoane spun: „Vai de mine, mi-e foame“, cu a atitudine şi o intonaţie care arată un fel de frică, de angoasă.
„Mâncarea atenuează rapid orice senzaţie“
Panică...
În loc să fie: „Hm, uite că mi-e foame!“, pe un ton relaxat. Foamea face parte din existenţa noastră în fiecare zi, de când ne trezim până ne culcăm, cu mici perioade imediat după masă de jumătate de oră în care aproape că nu o simţim. În rest, suntem tot timpul dispuşi să mâncăm. Aşa ne-a creat natura. A dori să scapi de foame este nu numai absurd, dar este periculos. Cu cât te înveţi că face parte din tine şi că o ai alături de tine ca un fel de companion de drum, o să o eviţi, că nu ai cum s-o blochezi, ci mai degrabă o să o ignori şi nu-i mai dai crezare decât atunci când ajunge să aibă o intensitate care cere satisfacţie. Dar, această convieţuire cu foamea, pe o atitudine relaxată şi detaşată, noi fiind în control, este esenţială. Pentru că, altfel, tot ce simţim în corpul nostru – şi, pe lângă senzaţii alimentare sunt o mulţime de emoţii şi de alte senzaţii – tratăm cu mâncare. Din nou spun, din lipsa educaţiei nu ştim ce înseamnă aceste emoţii, nu le cunoaştem, nu ştim cum se numesc şi nu ştim cum se trăiesc, cum se satisfac. Şi atunci, indiferent ce-am simţi, şi pe pozitiv, şi pe negativ, ne sperie, iar mâncarea este la îndemână şi este elementul care atenuează cel mai rapid orice senzaţie. Dar trece şi repede. Adică mâncarea pansează, anesteziază şi emoţiile negative, şi pe cele pozitive, şi atunci când mai simţim ceva nici noi nu ştim: că e furie, frustrare, oboseală, plictiseală, chiar şi emoţiile pozitive – bucurie, entuziasm – noi vom mânca. Ajungem, 80% din timp, să nu mâncăm de foame, ci din cu totul alte motive pe care, din păcate, nu are cum să ni le spună nimeni din exterior.
Spuneţi, deci, că mintea este, cumva, un inamic în relaţia nostră cu mâncarea.
Da. Ne sabotează relaţia firească cu mâncarea. Ca să nu mai vorbesc de relaţia particulară pe care o are mintea cu zahărul. Tocmai pentru că zahărul creează o stare de bine şi de anestezie la nivelul creierului, va fi întotdeuna o deschidere către orice produs dulce. E un instinct care vine din natură, tot ce e dulce ne place. Iar aici nici măcar nu trebuie să fim încurajaţi. În momentul în care te plictiseşti sau ai o muncă de rutină de care vrei să scapi, întotdeauna mintea va fugi cu gândul la dulce. Şi va încerca să te manipuleze, să-ţi inducă tot felul de stări, astfel încât să ajungi la concluzia că corpul tău, amărâtul, cere zahăr.
Acele renumite căderi de glicemie.
Absolut! Sunt tot felul de tehnici de impresionare şi mintea noastră este o „drama queen“ al cărei singur obiectiv este să mâncăm cât mai mult şi dacă se poate cât mai mult dulce.
„Puţine persoane au o atitudine distantă faţă de mâncare“
Care este, totuşi, secretul oamenilor slabi? Ni se pare că mănâncă mult, dar nu pun niciun kilogram pe ei.
Ca proporţie, acest lucru se întâmplă extrem de rar. Poate pentru mai mult de 90% din persoane, normalitatea se defineşte prin aceste caractere care ţin de instinct – e normal să fim mâncăcioşi, pofticioşi, lacomi, dezorganizaţi şi să nu prea simţim saţietatea. Suntem lăsaţi de natură să mâncăm fără limite. Există şi puţine persoane care au fie o percepţie a mâncării – aş spune – rece, distantă. Pe ei mâncarea nu-i atrage. Acolo unde majoritatea se „topeşte“ când vorbeşte despre mâncare, are o relaţie afectuoasă cu mâncarea, sunt persoane care, atunci când vorbesc despre mâncare şi intră în contact cu ea, se comportă rece, distant, ca atunci când avem de-a face cu o persoană care nu ne place. Sunt persoane în vocabularul cărora apare acea afirmaţie: „Am uitat să mănânc“. De ce? Pentru că, pe lângă faptul că nu sunt atraşi, nu au apetit, nu au drag de mâncare, mai au şi această păguboasă, să spunem, saţietate, adică toleranţă infinită la foame: nu simt că le este foame. În schimb, în momentul în care mănâncă, au o saţietate extrem de uşor de atins. În practică, îi vezi că iau două-trei guri dintr-o mâncare şi spun că s-au săturat. Deci, iată, toate elementele, şi cele interioare, care ţin de fiziologie, dar şi percepţia emoţionalo-psihologică legată de mâncare este „cum să fac să scap cu mai puţină mâncare?“.
Şi, bineînţeles, rămân slabi...
Nu întâmplător asta se vede pe silueta lor. În majoritatea cazurilor, sunt persoane care nu iubesc brâzeturile, care nu iubesc lucrurile grase. Când îi auzi că vorbesc despre brânză şi caşcaval şi vezi grimasa de pe faţa lor: „vai, nu-mi place“, „vai miroase“. Instinctiv, ei ar prefera tot ce este dietetic, tot ce este fad. Această lipsă de apetenţă pentru gust îi duce în situaţia de a fi slabi, dar este un lucru pe care nu-l putem învăţa. Aşa te naşti. Şi lucrul acesta nu se poate dobândi de persoanele care iubesc mâncarea.
Dictatorii alimentaţiei
Şi cealaltă categorie de slabi?
Mai există o categorie de persoane extrem de active, de agitate, e o trăsătură de personalitate şi care din cauza acestei hiperexcitaţii mentale, în momentul în care mănâncă, o fac neacordând atenţie, gândindu-se la altele. Mănâncă puţin pentru că sunt mereu pe grabă. Cu siguranţă, acest tip de conduită vine la pachet şi cu un metabolism extrem de accelerat. Nici acest lucru nu-l putem dobândi. Şi este interesant că şi în cazul lor, chiar dacă sunt aşa, cu vârsta, se mai potolesc. Adică e bună zicala: „mănâncă cât mai poţi, pentru că va veni o zi când n-o să-ţi mai permiţi“. Iar în ultima categorie de astfel de persoane care par slabe şi par a putea mânca orice fără să se îngraşe mai sunt cei care-şi controlează cu foarte mare atenţie, cu multă voinţă şi mult efort alimentaţia şi care, aparent, nu au niciun fel de problemă de siluetă. Însă ce trebuie observat în cazul lor este că tu îi vezi mâncând, numai că nu-ţi pui problema şi poate că nici ei nu vor să recunoască că respectiva masă este singura din ultimele trei zile. Sau că următoarele trei zile or să fie doar cu iaurt tocmai pentru ca să-şi „plătească“ excesul de calorii pe care l-au făcut. Deci este vorba despre un tip de comportament extrem de organizat, de disciplinat, ca să nu spun dictatorial. Şi atunci, în public faci paradă că mănânci orice, iar apoi îţi restricţionezi extrem de puternic alimentaţia ca, pe o medie de trei zile, să rezulte un aport caloric extrem de mic şi în acest fel silueta să fie păstrată.
Masa de seară ne hrăneşte şi ne relaxează
Aici putem spune că s-a făcut un pact cu mâncarea.
Da. Şi tu, ca autodidact ţi-ai făcut un sistem, ai găsit o strategie. Fiecare trebuie să hotărască până la urmă sistemul şi ritmul, în funcţie de preferinţele personale şi în funcţie de viaţa lui individuală, având ca obiectiv foarte important calitatea vieţii. Accentuez faptul că masa de seară este una dintre cele mai delicate, însemnând că are rolul nu doar de a ne hrăni după o zi întreagă în care se presupune că am consumat, dar, cu ajutorul ei ne relaxăm, putem să ne bucurăm de respectivele produse în compania celorlaţi, nu mai este pe fugă. Este masa cea mai importantă şi justificată din punct de vedere al nutriţiei, dar şi al socializării, aş spune. Mai nou, în străinătate, în momentul în care vrei să-ţi reglezi un pic alimentaţia, ţi se spune: „Concentrează-te şi alege două mese pe zi: masa de dimineaţă şi prânzul, dacă eşti o persoană mai matinală, sau prânzul şi masa de seară, în funcţie de bioritmul tău şi de stilul tău de viaţă“.
Deci este în regulă să avem doar două mese pe zi?
Categoric! Ca adulţi care nu mai cresc, nu mai au acele nevoi energetice pe care le are un copil, nu ne dăm seama că măncăm mult mai mult decât îi trebuie organismului. Aceasta este principala cauză a obezităţii. Nu se ştie exact cine ne-a spus că avem nevoie de atât de multă mâncare zilnic. Dar majoritatea persoanelor sunt frustrate că nu pot mânca după pofta inimii. Nu se poate. Pentru că pofta noastră şi ce-şi doreşte organismul nostru este cât mai multă mâncare, având în vedere că noi nu am fost programaţi şi construiţi să mâncăm în fiecare zi. Noi când găseam mâncare trebuia să mâncăm mult pentru a face provizii de grăsime şi din grăsimea aceea să supravieţuim în perioada în care nu găseam mâncare.
CV
Master în psihonutriţie, la Paris
Numele: Mihaela Bilic
Data şi locul naşterii: 26 mai 1970, Câmpina
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, în anul 1996.
A efectuat rezidenţiatul în cadrul Secţiei de Diabet şi Boli de Nutriţie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, devenind medic specialist în 2002.
Din anul 2008 este medic primar în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice.
În anul 2013 a efectuat un master în psihonutriţie la Paris, dobândind o cunoaştere aprofundată privind modul în care nutriţia şi neurobiochimia ne afectează emoţiile şi comportamentul faţă de alimente.
Este autoarea volumelor de nutriţie „Trăiesc, deci mă abţin“ (2007), bestseller vândut în peste 100.000 de exemplare, „Sănătatea are gust“ (2011), o carte de nutriţie pentru întreaga familie, „Am mâncat. O fi păcat?“.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
