Prietenie vs. tiranie în relaţia părinte-copil: „Dacă părintele obligă copilul să îi urmeze regulile, îl transformă într-un animal de companie‟

FOTO Huffington Post

Relaţia de prietenie dintre părinţi şi copii are, fără îndoială, beneficii semnificative în creşterea celor mici, care au nevoie de multă încredere şi înţelegere din partea celor care le ghidează primii paşii. Pe de altă parte, existenţa unei figuri autoritare este foarte importantă. Ambele abordări pot lăsa însă răni adânci în conştiinţa unui copil, potrivit psihologului Gaspar Gyorgy şi expertei în parenting Otilia Mantelers.

Conectarea este un lucru foarte important în orice relaţie, jucând un rol deosebit de important în cea părinte-copil. Iar legătura puternică dintre o mama sau un tată şi fructul iubirii lor include, pe lângă înţelegere, atenţie şi acceptare, necesare oricărei relaţii de prietenie, şi sentimentul de siguranţă fizică şi emoţională, cea din urmă având un rol semnificativ în dezvoltarea celor mici. 

„Siguranţa emoţională este foarte importantă, fiindcă ea presupune ca nimeni nu se supără pe mine, copilul, iar părinţii nu îşi retrag iubirea. Dacă mama sau tata se supără, atunci ei sunt cei care vin înapoi să repare relaţia, înainte ca eu să îmi cer scuze că i-am supărat. Copiii cred cu multă putere că în relaţia parentală, de care mama şi tata au grijă‟, a declarat Otilia Mantelers, instructor de parenting. 

Relaţie de prietenie şi relaţie parentală

Chiar dacă relaţia parentală are multe în comun cu relaţia clasică de prietenie, un părinte nu poate şi nu trebuie să fie cel mai bun prieten al copilului dacă definiţia acestei calităţi implică o relaţie de acceptare reciprocă, în care nu se pun limite. De fapt, relaţia de prietenie părinte-copil se diferenţiază prin limitele blânde, izvorâte din grija faţă de cei mici, din dorinţa de a vedea şi vindeca durerile din spatele comportamentelor dificil de acceptat, precum agresivitatea. „Dacă un prieten mă vede că încep să mănânc exagerat dintr-o dată, comportament cu care eu încerc să îmi astup nişte dureri, de cele mai multe ori el nu se bagă şi mă lasă să mănânc cât vreau. Un părinte însă s-ar îngrijora şi ar pune o limită, care să încurajeze vindecarea rănii din spatele comportamentului. Ca o concluzie, părintele se conectează cu copilul său, îi oferă acceptarea şi iubirea necondiţionată, însă îi pune şi limite‟, precizează Otilia Mantelers. 

O conexiune profundă între părinţi şi odraslele lor îi poate ajuta pe copii să înhibe anumite manifestări cauzate de suferinţe emoţionale. De multe ori, încercând să nu mai simtă aceste dureri, copiii au comportamente nerezonabile şi chiar agresive.  

Aici apare capcana pentru părinte, care poate deveni un părinte permisiv dacă îi îndeplineşte copilului orice dorinţă şi îi acceptă comportamentele nedorite de teama unui conflict. Eu cred foarte tare în limitele blânde din partea părinţilor, limite care opresc ferm, fizic şi cald comportamentul copilului. Limita are mesajul următor: «Văd ce vrei tu să faci acum, copil năzdrăvan! Vrei sa îi arunci la gunoi jucărica frăţiorului tău, dar eu nu te voi lăsa, scumpete mică!». Acestă limită blândă este adesea greu de pus în felul acesta, fiindcă de cele mai multe ori un comportament dificil al copilului trezeşte dureri vechi în noi înşine, ceea ce ne împiedică să fim mereu calmi,  mai spune Mantelers. 

Astfel, acest soi „blajin‟ de control ajută la construirea unei „autorităţi interioare‟ a copilului, un indiciu al unui parentaj echilibrat, este de părere psihologul Gaspar Gyorgy, preşedintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Potrivit specialistului, această autonomie îi oferă copilului posibilitatea de a se arăta cu adevărata sa înfăţişare şi de a-şi găsi propria cale în viaţă. 

FOTO Captură Video Adevărul

„Este important ca acest mesaj să nu fie greşit interpretat. Acest principiu nu înseamnă nepăsare din partea părintelui, ci implică o observare atentă, o curiozitate constantă şi o prezenţă flexibilă din partea adultului. Copilul, indiferent de vârstă, are nevoie să exploreze mediul fiind susţinut de părinte. Dacă părintele insistă să păstreze autoritatea şi să-l oblige pe copil să-i urmeze regulile, acesta nu face altceva decât să transforme copilul într-un animal de companie. Cu riscul că această metaforă ar putea să lezeze convingerile unor părinţi, consider că un părinte care nu tolerează lipsa de obedienţă şi supunere nu face altceva decât să-şi abuzeze constant copilul, forţându-l pe acesta să-şi dezvolte o identitate falsă‟, susţine psihologul. 

„Lipsurile” din relaţia părinte-copil în România 

Urmările acestui tip de comportament parental se văd clar abia atunci când copilul se transformă într-un adult veritabil, care este mereu gata de a face pe plac altora sau întotdeuna pus pe conflicte cu orice figură care poate simboliza autoritatea. 

„Părinţii români au nevoie să înveţe să caute mai mult autoritatea autentică a copilului – fără a se mai ascunde în spatele mitului că acestă atitudine îl va transforma pe copil într-un veritabil răsfăţat. Avem nevoie să recunoaştem că nu ştim mai bine decât copiii ceea ce este bine pentru ei, putem descoperi realitatea lor doar dacă comunicăm, iar comunicarea bazată pe respect şi încredere în copil este una dintre căile care poate duce la atingerea acestui deziderat. Este foarte important ca părinţii să accepte faptul că piatra de temelie a unei comunicări eficiente este ascultarea cu ochii şi urechile larg deschise, mai ales în momentele cheie din interacţiunea părinte-copil, când părintelui simte cel mai acut impulsul de a-şi impune autoritatea în chip şi fel‟, sfătuieşte psihologul Gaspar Gyorgy. 

Un astfel de comportament parental este un model de auto-control pentru copil, care stă la temelia unei relaţii bazate pe încredere, armonie şi iubire, dar şi „râvnitul‟ respect, despre care părinţii au învăţat greşit că se impune prin forţă şi agresivitate.

„Pentru mulţi adulţi este o formă de mândrie să declare că sunt cei mai buni prieteni ai copiilor lor, în special pentru aceia care nu au relaţii de prietenie sau care simt nevoia de a rămâne într-o uniune simbiotică cu copilul. Am auzit această replică foarte des, în cabinet, şi de cele mai multe ori bucuria se citea doar pe faţa părintelui, nu şi pe a copilului‟, a declarat psihologul Gaspar Gyorgy.

În opinia specialistului, copilul are nevoie să simtă prezenţa caldă a părintelui, care poate semăna cu siguranţa exprimată între prieteni, însă dincolo de acest ataşament emoţional, o diferenţă majoră este că în timp ce prietenia implică reciprocitate, acest privilegiu nu este suportat şi de relaţia părinte-copil. 

„Un părinte care se aşteaptă din partea copilului ca acesta să-i satisfacă nevoile exact ca un prieten este un adult care probabil că are foarte multe răni sufleteşti şi inconştient se foloseşte de copil pentru a-şi menţine un echilibru. De asemenea, relaţiile de prietenie respectă principiul opţionalului, în timp ce relaţiile parentale sunt sacre şi nu putem renunţa la ele în funcţie de interese, valori sau priorităţi‟ , explică psihologul.