Obiceiuri care deranjează. Cum rezolvi problema?

Sunt situaţii în care partenerii – deşi au ales să formeze un cuplu din iubire – parcă îşi fac în ciudă unul altuia. Dacă ea este o fire ordonată, el îşi lasă prin toată casa hainele murdare sau dacă el vrea să vadă un film în linişte, ea „simte nevoia“ să comenteze şi astfel pornesc certurile. Ce este de făcut într-o astfel de situaţie? Cum păstrezi o relaţie funcţională?

Irina are 54 de ani, locuieşte în Braşov şi este căsătorită de 15 ani cu Viorel (60 de ani). A mai fost căsătorită o dată şi are o fiică (33 de ani) cu primul soţ. Cu Viorel s-a căsătorit la câteva luni după ce s-au cunoscut.

Câţiva ani a fost pace în cuplul lor, după care au început să apară diverse certuri. De cele mai multe ori iniţiate de Irina, care are mai mereu să-i reproşeze ceva soţului. Ba că atunci când a avut un lucru de făcut în gospodărie s-a grăbit şi a făcut treabă proastă, ba că Viorel mănâncă cu gura deschisă şi nu este politicos, ba că a cumpărat ce nu trebuie, ba că vorbeşte prea mult etc.

Când se supără pe el, Irina nu mai ţine cont dacă se află în intimitatea căminului sau sunt în vizită. Nu o dată i s-a întâmplat să facă asta în casa părinţilor ei, iar tatăl ei să-i atragă atenţia că „nu se poartă frumos cu soţul şi că îl ceartă de parcă ar fi un copil“.

Psihoterapeutul Claudiu Ganciu, expert în terapia analitică a legăturii de cuplu, din Bucureşti, este părere că „Irina pare să deţină iniţiativele pe toate planurile. Ea începe certurile, ea nu se poate abţine etc. Irina pare în conflict cu toată lumea menţionată în diferite moduri“.

Plecând de la această imagine, psihologul propune două tipuri de abordări. Pe de o parte, problema limitelor: „Irina nu pare să facă o distincţie între intimitatea cuplului şi mediul exterior cuplului, se comportă la fel în toate situaţiile“. Pe de altă parte: „Irina, având iniţiativa în toate, este posibil să fie extrem de frustrată în această situaţie şi să reproşeze exact ceea ce spune tatăl ei – că soţul ei este un copil.

Este posibil ca Irina să-l perceapă inconştient pe bărbatul său ca pe un copil care are la dispoziţie totul şi lucrul acesta să creeze resentimente puternice faţă de el, care se conturează în diferite moduri. În această ipoteză, orice pretext este bine-venit pentru a «transporta» resentimentele ei către el,

spune Claudiu Ganciu.

Din această perspectivă, soluţia psihoterapeutului este ca Irina să-şi analizeze sentimentele (şi resentimentele) pentru a descoperi „cine este pentru ea acest bărbat. Există un motiv pentru care îl iubeşte şi un motiv pentru care îl urăşte. Aici «a iubi» şi «a urî» sunt considerate la nivel general drept stări care potenţează alte afecte“, spune psihologul.

Dificultatea de a face o schimbare

Maria şi George – 50, respectiv 52 de ani, din Oradea – sunt căsătoriţi de 30 de ani.
George povesteşte că, încă din copilărie este deranjat de anumite sunete. Printre acestea scârţâitul cretei pe tablă (cu care îl şicanau colegii de clasă după ce i-au aflat slăbiciunea) şi mâncatul unor alimente „zgomotoase“: seminţe, mere etc. Din cauza acestei din urmă categorii a şi avut certuri cu soţia, care mai obişnuia să mănânce la televizor fructe şi seminţe.

„La început am zis că este nebun dacă nu poate trece peste asta şi mă certam cu el. În timp, mi-am dat seama că e mai bine să las «nebunul» în pace, şi dacă vreau să mănânc un măr liniştită, să mă duc la bucătărie“, povesteşte amuzată Maria.

Despre George, psihoterapeutul Claudiu Ganciu spune că încearcă să modifice mediul pentru a-şi rezolva problema. „George pare să se comporte ca o persoană cu nevoi speciale. Dacă nu ai picioare, atunci trebuie să găseşti un mod de deplasare. O altă variantă ar fi să îţi pui picioare şi să te adaptezi tu la lume. George cere ca lumea să se adapteze la problema lui.“

Recomandarea psihoterapeutului este ca George să facă eforturile necesare pentru a se trata de simptomul respectiv, pentru că acest mic „defect“ al lui îi va strica şi alte relaţii.

Specialistul mărturiseşte că a întâlnit de multe ori acest gen de situaţii, în care o persoană nemulţumită că partenerul nu este aşa cum şi-l doreşte cere o terapie pentru el, pentru a deveni aşa cum vrea ea. „O astfel de persoană vrea să modifice realitatea externă şi nu faptul că ea este frustrată, nemulţumită, tristă de viaţa ei, care constituie o problemă internă“, spune acesta.

Lupta pentru putere

Geanina (40 de ani) şi Anton (40 de ani, din Bucureşti) sunt căsătoriţi de 20 de ani şi încă au discuţii care ţin de obiceiurile pe care nu le pot tolera unul la celălalt. Ea este deranjată de faptul că, nici după atât timp, nu a reuşit să-şi convingă soţul că şosetele murdare nu se lasă pe unde apuci, ci în coşul cu rufe murdare. Iar el se supără când se uită împreună la televizor, pentru că ea are obiceiul să comenteze emisiunile sau filmele vizionate.

Conflictele sunt dese şi niciunul nu lasă de la el. Scuza lui este: „Sunt bărbat, iar bărbaţii nu fac curăţenie şi alte treburi de femeie“, iar a ei: „Mă uit la filme pentru a mă relaxa, aşa că, dacă vreau să comentez, comentez. O să încetez când va învăţa să-şi pună rufele murdare în coş, fără să fiu nevoită să strâng după el ca după un copil“.

„În ciuda conflictelor, vorbim de un cuplu format în urmă cu 20 de ani. În acest timp el nu a învăţat ce să facă cu şosetele murdare, iar ea a continuat să comenteze la TV. Fiecare dintre ei continuă să insiste ca partenerul să facă lucrurile «aşa cum trebuie». Toată povestea pare o bătaie cu zăpadă în care unul aruncă în celălalt cu «proiectile inofensive»“, spune Claudiu Ganciu.

Psihoterapeutul este de părere că situaţia generală poate avea şi alte înţelesuri. El dă mai multe variante: „«o luptă pentru putere», «diferenţierea între sexe», «a fi copil şi a fi adult», «un act sexual deghizat într-o ceartă» etc. Nu ştiu care este motivul pentru că nu avem prea multe indicii care să ne permită să speculăm, dar faptul că se întâmplă asta este un motiv să analizeze ceea ce simt în fapt cei doi“.

În viziunea psihoterapeutului, cele trei cupluri au o trăsătură comună, adaptarea la cineva. „În fiecare caz există situaţii care necesită permanent adaptare.

De obicei, forţa de a rezolva vine din legătura cu celălalt, din «philos», din iubire. Celălalt este mereu diferit de cum ai vrea, este mereu altfel. Cum te adaptezi la realitatea celuilalt, care poate părea ciudat, neserios, este într-adevăr o problemă care necesită creativitate, iubire şi mai ales «relaţie». Nu există o reţetă, dar creativitatea este o trăsătură răspândită.

Conflictul: realitatea internă vs. cea externă

Dacă te deranjează ceva din ceea ce face partenerul tău, cu intenţie sau fără, cum este mai bine să abordezi problema?

În viziunea psihoterapeutului Viorel Nedelcu de la centrul de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti, „cea mai simplă şi mai la îndemână este abordarea directă a problemei. Orice discuţie directă şi deschisă poate ajuta la lămurirea aspectelor care nemulţumesc şi astfel nu mai lasă loc unor ambiguităţi. Altfel, lucrurile se pot acutiza şi se poate întâlni situaţia delicată în care motivul real ajunge să fie uitat, dar neînţelegerile şi nemulţumirile să persiste“.

Pe de altă parte, psihologul Claudiu Ganciu propune următoarea imagine: „Un om este deranjat de ceva. Există o realitate internă – vrei ca lucrurile să fie într-un fel – şi una externă – «celălalt este cumva». Cum se raportează una la alta este o temă la care fiecare îşi dă propriile răspunsuri. Celălalt vorbeşte prea mult sau nu este prea atent. Se pune următoarea problemă – ce înseamnă a fi deranjat de ceva? Înseamnă că partenerul nu este aşa cum ai vrea să fie. Şi această abatere face să existe deranjul“.

Dacă partenerul este o fire mai sensibilă, abordarea directă poate provoca probleme suplimentare. Ce este de făcut?

În această situaţie, Viorel Nedelcu crede că

tactul, deschiderea şi diplomaţia sunt cei mai buni aliaţi pentru a nu lăsa aspecte care ţin de personalitatea lui să amplifice sau să distorsioneze orice eveniment banal şi astfel orice potenţială tragedie poate fi evitată cu succes. În plus, tonul face muzica. Respectarea armoniilor şi muzicalitatea din partitura după care se cântă relaţia pot fi influenţate semnificativ de ton şi ritm.

De cealaltă parte, Claudiu Ganciu nu crede că „modul în care se spune contează. Ce mi se pare important este modul în care este luată situaţia respectivă – este ceva care este de vorbit sau un motiv de reproş şi ceartă? De cele mai multe ori, asemenea pretexte sunt folosite pentru a iniţia o ceartă şi nu sunt de vorbit“.

Copilul accentuează problemele

Oare dacă faci glume pe seama lucrului respectiv ajută sau adânceşte problema?

„Umorul este mereu de ajutor. Umorul ne permite să prelucrăm tot felul de situaţii neplăcute. Cu condiţia să nu fie ironie. Ironia este un atac la adresa celuilalt. Umorul este al situaţiei, ironia este îndreptată către celălalt“, explică Ganciu.

Dar de faţă cu alţii, spui ceva sau este mai bine să eviţi orice comentariu?

„Depinde de modul de funcţionare al cuplului. Noţiunea pe care trebuie să o avem în minte este cea de «piele a cuplului». Fiecare cuplu are o piele. Ea se formează din momentul constituirii cuplului. Unele cupluri se păstrează în piele şi rezolvă acolo problemele după principiul «rufele se spală în familie», altele au o piele mai puţin clară şi nu fac o distincţie între interiorul cuplului şi exteriorul său. Atunci ele se comportă ca atare, aducând problemele şi în afara casei, după principiul «suntem oameni liberi»“, spune psihoterapeutul Claudiu Ganciu.

La modul general, existenţa unui copil presupune o canalizare către lucrurile importante. Oare dacă există un copil este partenerul mai îngăduitor cu obiceiurile celuilalt?

Un copil accentuează astfel de probleme. Şi acest lucru are o explicaţie. Fiind un copil, părinţii sunt mai tentaţi spre regresie, să se comporte şi ei ca nişte copii şi atunci ajung să supraevalueze tot felul de situaţii aşa cum fac copiii şi cum făceau şi ei când erau copii,

spune psihologul.

Terenul perfect pentru manifestarea nemulţumirilor

Se întâmplă de multe ori ca partenerul să-şi fi lăsat şosetele împrăştiate prin toată casa, încă din prima zi de locuit împreună, însă la început aceste aspecte nu deranjau sau păreau chiar amuzante. Cum se face că după o vreme aceste lucruri îşi pierd latura amuzantă şi devin adevărate probleme?

Psihoterapeutul Viorel Nedelcu este de părere că „dacă unele lucruri încep să te deranjeze brusc la partenerul tău, deşi ele nu sunt obiceiuri chiar noi, la o investigare mai atentă poţi constata că problema este cu adevărat în altă parte şi anume: nu obiceiurile respective te deranjează, ci chiar partenerul. Obiceiurile devin astfel terenul perfect pentru manifestarea nemulţumirilor“.

De aceea, recomandarea specialistului este ca „orice lucru neplăcut sau deranjant să fie discutat încă de la început cu bune şi cu rele. Pentru că dacă au fost asumate de la început «la pachet» cu alte calităţi şi defecte, probabil că va fi foarte greu să revii asupra acestor aspecte şi să le renegociezi mai târziu“.

În viziunea psihoterapeutului Claudiu Ganciu, „este evident că s-a schimbat ceva. Cuplul respectiv a evoluat în altceva, iar partenerii nu au reuşit să facă pasul în direcţia evoluţiei. Situaţia este aceeaşi, însă poziţia lor s-a modificat. Putem să înţelegem şi altfel – fiecare dintre ei vine dintr-un mediu familial. Aici şosetele erau puse frumos. Era amuzant la început să procedeze altfel decât ştiau că se «face». Dar puterea familiarului este mult mai mare, iar în timp aşteptarea poate să fie la fel cu stilul cunoscut“.

Partener indolent sau defect propriu?

Dacă o persoană nu vrea să schimbe lucrurile care îl deranjează pe celălalt înseamnă că nu-i pasă de partener sau există şi o altă explicaţie?

„Să luăm exemplul cu şosetele murdare. Pe el nu-l deranjează să le arunce peste tot. Pe ea, da. Problema psihologică este la ea. Ea este deranjată. Este mai simplu de văzut de ce este ea deranjată de aspectul acesta, decât să se modifice un stil de viaţă. Ce o deranjează? Prin ce şosetele murdare aruncate peste tot sunt o problemă pentru ea?

Este mai economic să rezolvăm ceva psihic decât ceva real. Dacă plouă afară şi lucrul acesta te deranjează, este mai uşor de rezolvat problema deranjului propriu decât să faci să fie senin afară,

explică psihoerapeutul Claudiu Ganciu.

Pe de altă parte, psihologul Viorel Nedelcu atrage atenţia că „o astfel de situaţie poate fi interpretată de către celălalt ca o lipsă de interes şi desconsiderare“.