DEZBATERE E bătaia ruptă din Rai?
0ANALIZĂ Violenţa este considerată de mare parte din părinţii din ţara noastră o modalitate de educare a celor mici, arată studiile. Majoritatea nu percep „urecheala“ un abuz fizic, ci o modalitate „candidă“ de a-şi disciplina copiii. De cealaltă parte, psihologii şi sociologii atrag atenţia asupra efectelor aspre pe care le pot avea violenţele împoriva celor mici.
În urmă cu câteva zile, toată România privea mirată o înregistrare video în care fiica fostului politician Cristian Boureanu ţipa din toţi rărunchii, de la geamul maşinii în care era împreună cu tatăl ei, că acesta o bate. „Mă rupe în bătaie. M-a luat de păr, de picioare“, au fost acuzaţiile minorei în vârstă de 15 ani. Scandalul nu s-a oprit la Poliţie şi la întocmirea unor dosare penale. Au mai apărut şi alte înregistrări în care fata, pentru că se împotrivea să meargă cu propriile picioare, era pur şi simplu târâtă pe asfalt de către tatăl ei. Lăsând la o parte deliciul tabloidelor care şi-au mărit ratingul doar arătând cu degetul, întâmplarea nefericită a readus în actualitate o problemă de ţară:
violenţa împotriva copiilor.
E de ajuns să ne reamintim exemplul din vară al celor 40 de copii şi tineri ţinuţi în lanţuri în comuna Berevoieşti, sechestraţi timp de un deceniu, ca să observăm că bătaia copiilor e un subiect naţional recurent, fără să luăm în calcul statisticile. Sau „cazul Bodnariu“, care a făcut înconjurul lumii, prin proteste de stradă. Sistemul de protecţie a copilului din Norvegia, Barnevernet, a preluat, anul trecut, toţi cei cinci copii ai familiei româno-norvegiene, după ce părinţii au fost acuzaţi că-şi lovesc copiii. Ruth şi Marius Bodnariu au admis că le-au aplicat copiilor „măsuri de corecţie“, dar de mică intensitate. Va să zică, o urecheală, o palmă la fund, nu mare lucru. Cazul s-a judecat, părinţii şi-au primit copiii înapoi, dar în urmă au rămas scuzele părinţilor care-au asmuţit din nou părerile contra disciplinei fizice. De orice fel!
De ce sună cei mici la Telefonul Copilului?
Dar acestea sunt doar câteva dintre cazurile care se întâmplă să apară la televizor. Multe acte de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi rămân necunoscute. De pildă, un copil oarecare care repetă clasa a II-a pentru a treia oară la o şcoală din Ferentari din Capitală, spunea, cu zâmbetul larg, la deschiderea anului şcolar, că cel mai mult îşi doreşte să se bată cu colegii. A fost nevoie doar să se sune de recreaţie. Alteori, vedem mame care-şi educă odraslele în plină stradă, dar preferăm să întoarcem capul sau să povestim, înfuriaţi, acasă, derapajele altora. Ţipă la ei, le vorbesc urât, trăgându-i agresiv de o aripă, în timp ce copiii, lipsiţi de puterea de a se apăra, fie rămân împietriţi cu lacrimi curgându-le şiroaie pe obraji, fie le răspund cu aceeaşi violenţă. Câţiva copii mai curajoşi formează numărul 116 111 şi le povestesc oamenilor de la celălalt capăt al firului despre maltratările de acasă. Din 2001, de când funcţionează Acociaţia Telefonul Copilului – un ONG al cărei scop este de a proteja copiii împotriva oricărei încercări de încălcare a drepturilor lor –, 19.326 de persoane au denunţat un caz de abuz asupra celor mici. De ce sună copiii? Iată un răspuns: „Sunt Ioana şi am 14 ani. V-am sunat pentru că părinţii mei mă bat, mai ales mama. Deşi mai am încă patru fraţi, părinţii numai pe mine mă lovesc şi îmi adresează cuvinte jignitoare. Din această cauză am plecat de acasă şi locuiesc la rude sau dorm câteodată afară, pe stradă. La şcoală nu mai merg din clasa a V-a. Vă rog să mă ajutaţi!“. Motivul Ioanei poate fi unul simplu şi justificat: vrea să fie fericită.
Violenţa verbală, cea mai răspândită
Sunt copii care vor să trăiască fericiţi în ţara în care, anual, se înregistrează 12.000 de cazuri de abuz, neglijare şi exploatare a celor mici, potrivit unui studiu UNICEF. Problema e şi mai complicată decât această statistică sumbră. Câţi dintre cei care au urmărit înregistrarea cu fiica lui Cristian Boureanu au spus şi „Ei, ba merita şi vreo două palme!“ sau „Bine i-a făcut!“? Nu e nevoie de cifre, cunoaştem. Poate chiar noi, în copilărie, am fost păruiţi pentru vreo impertinenţă sau, mai rău, alergaţi cu furtunul de la maşina de spălat prin casă „ca să ne învăţăm minte“. E suficientă o vizită în câteva zone sărace – deşi, iată, nu e o regulă –, unde nivelul de educaţie e scăzut, iar oamenii, cu capul în pământ, vor recunoaşte că ridică palma pentru că, vorba aia, „Unde dă mama creşte“.
Aceasta este una dintre marile probleme de conduită ale românilor, atrag atenţia psihologii. „Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este: «Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit». Acest fel de reacţii sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză“, explică, pentru „Weekend Adevărul“, psihologul Mihai Copăceanu.
Studiul realizat de UNICEF arată că mulţi părinţi se folosesc de bătaie ca să corecteze greşelile copiilor, ba mai mult, o recomandă ca formă de disciplină. 54% din părinţii români declarau, în studiu, că atunci când un copil face un lucru eronat, prima lor reacţie este să ridice vocea sau să ţipe, iar 11% dintre părinţi pălmuiesc imediat copilul sau îl trag de păr. 27,2% din părinţi – mame şi taţi – sunt de acord cu expresia „Unde dă mama creşte“, iar 16% din ei cred că „Bătaia e ruptă din rai“. Violenţa verbală este cea mai răspândită formă de violenţă, mai reiese din sudiu. Pe de altă parte, majoritatea părinţilor şi o parte din copii nu percep unele corecţii fizice, cum ar fi pălmuirea, a fi o formă de abuz fizic.
Abuzul copiilor, interzis prin lege
Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violenţă fizică sau emoţională la care sunt supuşi sau expuşi copiii. Prin abuz asupra copilului se înţelege, potrivit legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, „orice acţiune voluntară a unei persoane care se afla într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului“. Aşadar, Legea copilului interzice orice fel de pedeapsă fizică sau umilitoare, acasă sau într-o instituţie care ar trebui să se ocupe de protejarea sau educaţia copiilor.
În contextul statisticilor îngrijorătoare şi al violenţei întâlnite la tot pasul, am întrebat psihologi, specialişti în parenting, sociologi şi preoţi despre cum ar trebui „corectaţi“ copiii, care sunt efectele pe termen lung asupra celor care, în copilărie, sunt supuşi la abuzuri emoţionale şi erorile frecvente pe care le fac adulţii în disciplinarea copiilor încât aceştia ajung, uneori, să-şi dorească să devină bătăuşi.
MIHAI COPĂCEANU, psiholog: „Părinţii devin agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil, ci pentru că nu reuşesc să-şi controleze impulsurile violente“
E deja cunoscut, inclusiv statistic, că sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. Însă trebuie subliniat: o persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu reuşeşte să-şi controleze impulsurile violente.
Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.
O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.
În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. (...)
Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.
Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina. (...)
Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.
Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.
Text integral pe blogul psihologului Mihai Copăceanu
DANIELA GHEORGHE, specialist în parenting: „Părinţii prea permisivi au tot atâtea probleme câte au şi cei prea stricţi“
Mulţi părinţi se întreabă dacă ar fi mai bine să fie mai permisivi sau stricţi cu copiii lor. Este important să subliniem faptul că părinţii prea permisivi au tot atâtea probleme câte au şi cei prea stricţi. Uneori, părinţii nu au voie să fie permisivi şi este important să nu cedeze şi să nu permită anumite lucruri. De exemplu, nu este negociabil nimic ce intră în sfera securităţii copilului sau a sănătăţii, precum şi cea a educaţiei. Cu alte cuvinte, nu se negociază nimic ce-i pune în pericol viaţa copilului. Alte activităţi pot fi însă discutate, cum ar fi regulile ieşitului afară cu prietenii, venitul la anumite ore acasă, după lăsarea întunericului sau înainte etc.
Deşi există o serie de dezbateri şi cercetări pe transmiterea transgeneraţională a abuzului, despre gena care ar fi răspunzătoare de violenţă, majoritatea cercetărilor arată că violenţa nu este ceva care se moşteneşte sau ceva genetic, cât ceva care se învaţă – un comportament pe care îl învăţăm din mediul în care trăim. Cu alte cuvinte, modelele sunt cele care ne influenţează foarte mult viaţa. Sunt copii care vor prelua şi vor păstra modelul învăţat acasă, adică vor fi agresivi la rândul lor când vor fi adulţi sau, dimpotrivă, vor refuza acest model, vor căuta unul mai bun şi îşi vor schimba în bine viaţa.
Text integral pe blogul Danielei Gheorghe
DANI SANDU, sociolog: „Cultura violenţei în familie duce la violenţă în societate“
Nu există ţară sau societate în care bătaia în familie să nu fi existat în trecutul îndepărtat. Evoluţionar, există argumentul că bătaia era aplicată pentru a feri copilul de comportamente care îi puneau în pericol propria viaţă sau viaţa familiei. Mecanismul social era facil şi viza supravieţuirea, nu învăţarea. Între timp, societatea a evoluat, iar omul nu îşi mai pune problema supravieţuirii în sensul strict al cuvântului. Majoritatea cercetărilor făcute vreodată vorbesc despre o corelaţie între statusul socio-economic al unei persoane/familii şi apetenţa acesteia către aplicarea de corecţii fizice copiilor. Problema nu este însă una economică, ci mai degrabă una culturală. O persoană se poate simţi setată în continuare pe modulul supravieţuire chiar dacă are o situaţie confortabilă economic.
Înainte de 1989, majoritatea românilor trăiau setaţi pe modulul de supravieţuire, dacă nu din motive economice, atunci din motive politice. Pe lângă sărăcia în sine şi competiţia pentru bunurile de bază, sistemul colaborării cu Securitatea pentru a-şi avansa propria carieră a distrus, în mare parte, încrederea oamenilor în oamenii din afara familiei. O vorbă scăpată de copil ar fi putut crea probleme pentru familie, nu neapărat de supravieţuire, dar în mod cert de limitare a posibilităţilor de promovare, de chestionare de către autorităţi etc. Această particularitate a determinat prevalenţa valorilor de supravieţuire în mediul urban, în general mai funcţional economic decât mediul rural. România a crescut economic enorm în ultimii 25 de ani, însă această creştere a fost inegal distribuită. Aproximativ 40% din populaţie este în continuare în risc de sărăcie sau excluziune socială. Este total de înţeles de ce mulţi dintre aceştia încă funcţionează după valori de supravieţuire şi, astfel, ajung să considere disciplinarea copiilor drept ceva acceptabil, în asentimentul lui „Eu te-am făcut, eu te omor“. (...)
Consensul a fost rupt abia în momentul în care parte din societate a evoluat de la valorile de supravieţuire. Un studiu UNICEF din 2013 prezintă faptul că 38% dintre părinţii din România recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie; 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma“ sau „urecheala“ nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi, într-o anumită măsură, nici de copii ca fiind comportamente de abuz fizic. De asemenea, 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului. (...)
Text integral pe blogul lui Dani Sandu
EUGEN TĂNĂSESCU, preot: „Bătaia nu educă, ci întărâtă la mânie“
„Bătaia e ruptă din Rai“ este o expresie care nu justifică violenţa în familie ci, dimpotrivă, arată că violenţa nu are de-a face cu Raiul. Şi totuşi, se întâmplă. Între acei români cu frica lui Dumnezeu se găsesc unii care ridică fără frică mâna asupra celor mai aproape dintre aproapele lor: familia. Cauzele sunt multe. Rezolvarea, pe cât de simplă, pe atât de dificilă.
Sfântul Apostol Pavel învaţă pe bărbaţi aşa: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele“ (Coloseni 3, 19), iar în altă parte zice: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, (…) bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte“ (Efeseni 5, 22, 28).
Aşadar, dacă Hristos nu a bătut pe nimeni vreodată, de ce tu, bărbate, îţi baţi soţia? Până să o iei, o preţuiai, o ademeneai cu vorbe frumoase şi îi promiteai multe şi mărunte. Acum ce-i dai din toate cele promise? Palme şi pumni, înjurături şi ocară?! (...) Similar, de ce îţi baţi copilul? Faptul că e al tău te obligă să-l educi bine. Cum să-l educi cu bătaia?! Bătaia nu educă, ci întărâtă la mânie. Dacă cineva te-ar bate, ai deveni mai cuminte? Sau mai inteligent? Dimpotrivă, pumnul tău, mişcat de mânia ta nu va face decât să însămânţeze ura în copilul tău. Ce părinte sănătos la minte şi inimă va dori să fie urât de copilul său?
Prin urmare, nu mai ridicaţi palma sau pumnul. Când simţiţi că mânia vă inundă, gândiţi-vă la un singur lucru: Hristos a răbdat până pe Cruce.