Ce simptome avea „boala virginităţii”, sindromul care le lăsa pe tinere fără peţitori: cum erau lecuite fecioarele

Sexul, de preferinţă marital, era privit drept singura soluţie de durată pentru vindecarea „bolii virginităţii”. FOTO prayloveplay.wordpress.com

Chiar dacă pudibonderia şi bunacuviinţă a fetelor tinere era apreciată de bărbaţi în vremurile trecute, acestea le ocoleau pe fete dacă sufereau de „boala virginităţii”, un „sindrom” cu simptome păcătoase care putea fi vindecat într-un singur fel.

Virginitatea femeilor este, spun unii specialişti, un fapt mai de grabă psihologic decât fizic. Nu este ceva ce se poate „pierde” sau ce poate fi „luat”. Iar devirginizarea propriu-zisă include, neapărat, penetrarea cu un penis, mai ales că multe femei nu au himen, nefiind, astfel, din punct de vedere fizic, virgine.

Mai mult decât atât, operaţiile de reconstrucţie de himen alterează ideea de virginitate din punct de vedere fizic, întrucât o femeie care a făcut deja sex nu mai poate fi din nou virgină. Şi de-a lungul istoriei au existat teorii potrivit cărora himenul este un indiciu al virginităţii, însă nu şi un element definitoriu. De exemplu, în literatura secolului al XIV-lea, în cartea „On the Secrets of Women”, membrana subţire de piele este numită „gardianul virginităţii”, în timp ce documentele creştine asociază virguinitatea cu o stare mai mult spirituală, menţionând chiar că o femeie poate fi virgină cu sufletul chiar dacă nu este virgină cu trupul.

Până în secolele al XVI-lea şi al VII-lea existau îndoieli puternice în legătură cu importanţa himenului în ceea ce priveşte virginitatea. În cartea „The Midwives Book”, din 1671, autoarea Jane Sharp a scris că „sângerarea este un semn clar al devirginizării”, dar că „sângerarea nu apare întotdeuna în timpul devirginizării”. Despre himen, Sharp a specificat: „nu cred că acesta există în cazul tuturor femeilor”. 

Virginitatea, boală grea

Abordarea scriitorilor moderni este însă foarte diferită de cea a „bătrânilor”. Cei dintâi credeau cu îndârjire într-o boală pe care numai virginele o puteau avea, descrisă pentru prima dată într-o carte din secolului al XVI-lea. Simptomele ei erau, potrivit publicaţiei britanice „The Independent”, stările de ameţeală, de sufocare şi obiceiurile culinare ciudate, toate puse în seama sângelui care nu părăsea trupul. Cel mai bun medicament, potrivit experţilor vremii, era sexul, care „deschidea” calea sângelui menstrual reţinut de himen în corpul femeii. Himenul era privit, aşadar, precum o barieră. 

Pielea femeilor care sufereau de „boala virginităţii” era pală, cu nuanţe ciudate de verde, lucru care nu le făcea foarte atractive în ochii potenţialilor peţitori. Pe de altă parte, doctorii avertizau că nu este recomandat să te căsătoreşti înainte de prima menstruaţie sau imediat după ce a început aceasta.

Cu toate acestea, sexul, de preferinţă marital, era privit drept singura soluţie de durată pentru vindecarea „bolii virginităţii”, care putea reveni, episodic, dacă femeia nu avea copii.