SERIAL Dragostea modernă: Zece suflete împotriva tuturor

Foto: Corbis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.

Eu eram o fată de 23 de ani care era despărţită de şase luni de primul şi ultimul prieten. El era un bărbat de 31 de ani care tocmai fusese părăsit de soţie. Eu eram în momentul vieţii mele când nu credeam că voi mai întâlni dragostea, ştiţi voi care, aia mistuitoare, cu fluturaşi în stomac şi toate prostiile astea. El era în momentul vieţii lui când credea că pierduse totul şi nu se mai simţea în stare s-o ia de la capăt.

Ne-am cunoscut printr-o colegă de facultate (aş putea să-i zic prietenă, dar mă reţine ceva. A, poate faptul că s-a dovedit orice numai prietenă nu – dar asta e o altă poveste). El era fratele ei de care auzisem într-o zi de vară, la mare, că a păţit o mare nenorocire. Nenorocirea era că soţia îl părăsise după nouă ani de căsnicie. Primul gând al meu a fost că asta e, viaţa e grea, pe mine mă doare-n cot.

Cu căciula de astrahan m-am luptat foarte mult

Prin septembrie ne-am văzut prima oară. Veneam cu „prietena mea“ la ea acasă, să bem ceva, să ne simţim bine.  Atunci mi s-a schimbat viaţa, fără să o ştiu. Pe muteşte, fără niciun sentiment premonitor, fără să ştiu că destinul meu e un bărbat mai mare decât mine cu o căsnicie ratată la activ.

Am devenit prieteni buni. Ne petreceam tot timpul împreună: eu, el, sora lui şi încă o prietenă. Dormeam unii pe la alţii, petreceam nopţi albe jucând cărţi, bând bere şi glumind de tot şi de toate. Uneori ne împărtăşeam tristeţi, regrete, melancolii. De departe, el suferea cel mai mult. Era încă şocat de ceea ce i se întâmplase. O căsnicie care părea fericită şi care se distrusese într-o singură zi, când ea l-a părăsit pentru altul.

După câteva luni de poveşti, el a simţit ceva. Eu nu. Eu nu mă închipuiam cu cineva care are atâta bagaj în spate. Eu voiam pe cineva pentru care să fiu alfa şi omega, nu a treia roată la brişcă şi nici să alin nişte răni despre care ştiam deja prea mult. Dar Dumnezeu are alte planuri cu noi.

Eram, şi încă suntem, atât de diferiţi. El era, şi se mândreşte şi acum cu asta, un băiat crescut la ţară, mândru de moştenirea lui. Pantalonii de stofă erau la ordinea zilei. Cu căciula de astrahan m-am luptat foarte mult şi îmi place să cred că am izbândit (am aruncat-o acum şapte ani, fără să ştie el). Modelul lui era un străbunic care l-a visat preot.

Eu eram fată de Bucureşti, mai răzvrătită, cu tricouri largi cu Metallica, blugi rupţi şi cu păreri preconcepute foarte bine stabilite. Adunam toţi câinii vagabonzi şi nu mi se părea normal să ţii cuţitul la gâtul oricărui animal doar ca să-l consumi după. Cum aş fi putut fi eu împreună cu cineva atât de „învechit“ şi chiar mândru de asta?

Dar am început să fiu, am început să respir cu el şi el a început să respire cu mine. Dragostea e oarbă, şi asta o înţeleg atât de bine acum. „Defectele“ lui încă erau acolo, dar eu alesesem să nu le mai văd (şi ale mele erau tot acolo, dar încă am impresia că el nu le-a văzut niciodată). De fapt, nu alegem noi. Pur şi simplu orbim când se întâmplă aşa ceva. Încet, calm, fără fluturaşi la început. Şi totuşi, uşor, uşor, nu mai puteam trăi fără el, nu mai existam ca om decât dacă eram în preajma lui. Şi el mă căuta, mereu şi mereu.

Povestea cu rotiţele

N-am ştiut ce se întâmplă. Nici eu, nici el. El încă mă trata ca pe o prietenă apropiată căreia îi povestea despre dragostea pierdută şi despre faptul că este nevoit să ia viaţa de la capăt – nu se mai simţea în stare.

Pe urmă a venit povestea cu rotiţele. Asta a fost chiar amuzantă.

Cred că eram deja de vreo câteva luni împreună. Deşi ştia că „soţia“ nu se mai întoarce, el încă păstra o speranţă. Nu-mi era uşor să-l aud suspinând. Nu-mi era uşor să-i vorbesc despre asta. Poate că
m-am chinuit ceva în acea perioadă, complet împotriva principiilor mele de „femeie modernă“ care n-o să se lase niciodată călcată în picioare.

Dar când trebuie să se întâmple ceva, pur şi simplu te simţi paralizat şi te laşi condus de acel rahat de „destin“ pe care avem cu toţii impresia că-l putem evita. Şi totuşi am prins glas. I-am spus că eu nu mai pot continua aşa. Că nu mai suntem prieteni, ci iubiţi şi că nu mai vreau să îndur niciun moment în care să-l aud vorbind de fosta. Am spus că în ceea ce mă priveşte eu am nişte „rotiţe“ şi că nu rezist într-o relaţie în care aceste „rotiţe“ ale mele se învârt mai repede decât ale lui. I-am spus că eu vreau să fiu pe primul plan, eu trebuie să fiu „zâna“ şi să se trezească odată, să o vadă pe fosta aşa cum e de fapt: „o scorpie nemernică“.

Îmi place să cred că atunci şi-a dat seama, într-adevăr, cât mă iubea. „De unde şi până unde ştii tu ce fac rotiţele mele? De unde ştii tu cât de tare se învârt ale mele, sau că ale tale sunt sigur mai mari?“

Diferenţele

Nu m-a lăsat să plec. A recunoscut pentru prima dată în faţa mea că nu poate să mă lase să plec. Brusc mi-am dat seama că cealaltă este doar o iluzie, un motiv să ne recunoaştem adevăratele sentimente, un simplu „aşa nu“, o lecţie pentru el că tinerii, uneori, fac nişte greşeli imense cu nişte oameni care nu merită nimic.

Acum suntem la fel de diferiţi, nu ne-am schimbat cu nimic. Eu sunt bucureşteanca depresivă, plină de orgolii şi de draci, căreia îi plac doar bărbaţii cu plete care ascultă „dark metal“. El este conservatorul care nu înţelege băieţii cu cercei în urechi şi urăşte filmele psihologice („Ce naiba, mă uit la film să mă relaxez, nu să mă doară mintea! Dă-mi-l pe Van Damme oricând şi ştiu că voi adormi cu mintea goală şi perfect liniştit.“)

Eu sunt aia care vorbeşte neîntrebată şi scoate atât de multe prostii negândite pe gură încât trebuie să susţină că „vai de mine, eu sunt atât de directă!“. El este cel care tace, gândeşte totul bine şi pe îndelete şi nu vorbeşte decât dacă are ceva de spus. Eu sunt aia care se crede deşteaptă, cinico-sarcastică şi care are impresia că i se cuvine totul. El chiar este cel mai inteligent bărbat pe care l-am cunoscut, cel mai blând, bun şi plin de umor.

Eu sunt aia „rece“ care nu ştie să aline şi care simte nevoia să vorbească despre cel mai mic sentiment numai ca să se lămurească şi pe urmă să judece şi să spună o poveste despre cum ei i-a fost mai rău. El este cel care simte totul fără să i se povestească, care alină fără să fie nevoie să i se ceară, care ignoră accesele de draci şi crizele de nervi şi care mă ia în braţe de câte ori am nevoie (asta n-o s-o recunosc niciodată în faţa lui!).

El este cel care îmi spune că sunt cea mai frumoasă, deşi eu insist că gusturile lui sunt îndoielnice. („De cine altcineva îţi pasă? Nu doar de părerea mea? Cine altcineva mai contează?“) El este cel care uită că-i este rău şi vine la mine să mă ia în braţe după o zi grea de muncă şi mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva, sau măcar dacă poate să-mi aprindă o ţigară. Eu sunt aia care-l iubeşte la nebunie şi care nu mai poate să-şi închipuie o viaţă fără el.

El este cel care mi-a demonstrat că Dumnezeu într-adevăr ne iubeşte şi că are un plan pentru fiecare. Nu cel pe care ni-l făurim noi în mintea noastră, ci acela care ni se potriveşte cel mai bine. Este un clişeu, dar clişeele sunt clişee dintr-un motiv.

Singuri pe pământ

Ne-am căsătorit aproape imediat. Şi acum glumim că noi n-am trecut prin etapele normale pentru orice cuplu. M-a cerut de nenumărate ori, şi tot de-atâtea ori l-am refuzat, pentru că eu nu cred în căsnicie (nici acum, chiar).

Dar apoi, l-am cerut eu. Simplu şi direct: „Ştii, ar fi cazul să ne căsătorim că altfel nu putem să facem un credit în comun pentru o casă“. Nu contează lipsa mea de romantism, are el şi pentru mine. A venit totul atât de natural încât nici măcar n-am avut timp să avem îndoieli. La propria noastră nuntă, pe la opt seara, voiam să fugim acasă şi să nu ne mai întoarcem la petrecere, ne plictisea de moarte.

S-au făcut şapte ani de când suntem căsătoriţi, şi pot să vă spun, cu mâna pe inimă, că dragostea nu durează trei ani, durează o viaţă (sau măcar peste şapte ani).

Acum suntem ciudaţi împreună. Avem momente când fiecare vorbeşte pe limba lui, dar ne ascultăm de fiecare dată. Avem doi băieţi şi cinci câini. Eu mi-am descoperit dragostea de copii (doar de ai mei deocamdată, mai am până să suport chirăielile şi urletele altora) şi el dragostea de animale (da, avem cinci câini culeşi de pe străzi, plus o pisică).

Suntem mai mult decât o familie. Suntem deja un grup format din 10 suflete care se chinuie să ia viaţa
asta grea, urâtă, neagră şi tristă în piept. La noi în casă însă, este lumină. Şi mai sunt şi ţipete, şi râsete în hohote, şi certuri pasionale, şi lătrat de câine (de cinci câini), şi supărări, şi suferinţă, şi o fericire cum nu cred că mai trăieşte nimeni. A! Şi sâmbăta mai este şi muzică la maxim (d-aia de-a mea). Suntem singurii de pe pământ. Şi nu ne deranjează asta.

Ana şi Florin. Ni se mai spune Părintele Florin şi Prezbitera Ana (ha!).

Ana Stan este cineva care trăieşte foarte mult în lumea imaginară a filmelor lui Tim Burton şi a cărţilor lui Stephen King. Este mamă a doi băieţi frumoşi şi deştepţi şi soţie de preot. A intrat în presă printr-o coincidenţă norocoasă şi simte că asta este ceea ce i se potriveşte cel mai bine. Iubeşte iarna, versurile formaţiei Amorphis şi vocea lui Jake Smith de la The White Buffalo.