Pisica pe descoperişul fierbinte

Aventuri cu bărbaţi, câini şi alte animale de companie. Pagină realizată de redacţia Tango.

Unele femei îşi alintă bărbatul „porcule", iar porcuşorului de Guineea îi spun „scumpule". Dar asta nu dovedeşte nimic. Doar confirmă relativitatea. Interesant e că nici unul, nici altul nu sunt porcine get-beget. În schimb, nu o dată se foiesc prin acelaşi pat, concomitent, ceea ce nu înseamnă neapărat că viaţa voastră e o cocină. Cel mult, un circ. 

Motanul încălţat de pe domnul dezbrăcat

„Locuiesc singură!", i-a spus ea lui, iar el şi-a frecat mâinile - discret, pe sub masă. Eram cu ei la o nuntă unde, deşi nu mă distram circumstanţial, mă distram anticipat, deoarece definiţia pe care o atribuia ea termenului „singură" avea, mai mult ca sigur, s-o contrazică pe-a lui. Amica mea era fericita posesoare a patru câini săriţi de pe fix. Şi, ca să aveţi o imagine completă a zburdălniciei bucolice, menţionez că erau labradori. Exact, din ăia mari, drăgălaşi, care dărâmă tot.

Când m-am revăzut cu ea, peste câteva zile, mi-a confirmat profilul psihologic al odoarelor. Tipul pătrunsese pe uşă de-a-ndărătelea, cu o mână în desuurile ei deja. Musafirul excitat era să-şi înghită limba, când a văzut şaişpe picioare treierând covorul persan şi, implicit, libidoul bătut de soartă. Ea, obişnuită cu gelozia prostească a dulăilor, nu-i mai lua în seamă. Doar că erecţia lui era de altă părere.

După îndelungi eforturi şi la fel de îndelungi coniace, a izbutit să ajungă într-o poziţie care putea fi calificată drept sex. Doar că, la zece secunde de la decolare, motoarele au luat foc: unul dintre muschetarii încuiaţi profilactic în baie a sărit pe etajera cocoşată de marafeturi cosmetice (asta după ce-o lătrase, ultimativ). Zornăitul sinistru de cioburi şi capace a zădărnicit - în râsul ei şi dracii lui - orice proiect erotic civilizat. În timp ce valorile materiale ale casei cădeau ca la popice, el îşi aduna oripilat nădragii de pe covor şi se pierdea în noapte, ca atâţia alţi trecători prin viaţa şi crescătoria ei.

Noi, prietenii ei enervant de sinceri, i-am spus, după ce ne-a povestit tărăşenia de-a fir-a păr: tu n-ai să-ţi găseşti niciodată vreun amant, cu atât mai puţin un soţ care să te ia cu câinii aflaţi în întreţinere. Partea bună e că ea alesese de mult: dacă n-o ia cineva cu haită cu tot, să se ducă învârtindu-se. Ceea ce ei şi făceau, fără excepţie. 

Un alt cunoscut de-al meu şi-a cam pierdut iubirea vieţii când, disperat că pisica susmenţionatei s-a aburcat pe fundul lui taman în seara când catadicsise să se complacă în poziţia misionarului (preferata ei şi-a altor două miliarde de femei), i-a zis „Zât! Cară-te de-aici!". Printr-o interesantă coincidenţă, exact asta i-a spus şi lui amantă-sa, o secundă mai târziu. Cucoana o adora pe Nataşa, pisica voyeuristă, o perversă care de doişpe ani făcea acelaşi lucru: se căţăra pe musafirii stăpânei, când le era ăstora dezmăţul mai drag. Lui nu-i venea să creadă că o femeie care părea că-l iubeşte şi, mai mult decât atât, părea că are un orgasm real cu el, e capabilă să-i tragă un şut în locul în care tocmai îl zgâriase animala tărcată.

La uşă, el a mai gemut o dată a remuşcare, încercând să-şi salveze pielea în ultima clipă. Dar iubita şi-a suflat nasul rotofei de plâns şi l-a poftit afară. În spatele ei, pisica dansa conga, răzbunată.

Mai încălzeşti mult şarpele la sânul meu?

Multe animale de companie sunt cam prea de companie. Bunăoară, se spune că reptilele nu sunt din cale-afară de afectuoase, mai rar se întâmplă ca un şarpe exotic să-ţi sară-n poală torcând sau să se mângâie de tine prin bucătărie, ca să-i dai şi lui ceva de mâncare. Totuşi, nu ştim cum se face, dar se mângâie de piciorul câte unui musafir de-al tău. Acesta nu se simte deloc măgulit. Urletele lui ajung adesea la etajele superioare şi trupul lui ajunge, şi mai adesea, la spitalul de nebuni. Cine s-ar fi gândit că e aşa sensibil? Că dacă ştiai, îl avertizai că deţii o reptilă adusă ilegal din Thailanda, numai tu ştii cu ce eforturi, vai de zilele tale.

Atracţie cât p-aci fatală

Am fost odată în vizită la un tip de care m-aş fi putut îndrăgosti, până în clipa când am intrat împreună în casă şi el a strigat de la uşă: „Tito, hai la tati să-i arătăm lu' Simona ce frumoşi suntem!". De după uşă, a ieşit un iepure din ăla în vreo opt culori, am crezut că-l împroşcase cineva la paintball. Libidoul meu căzuse lat încă de la strigătura Tito-hai-la-tati, iar urechilă n-a mai izbutit să mă relaxeze suficient ca să terminăm seara cordial.

El era frumos, spre deosebire de stăpână-su, pe care nu de arătos îl agăţasem, ci de intelectual rasat. Îl cunoscusem la o întrunire cu nişte scriitori şi vorbise adorabil, era o enciclopedie, un poet irezistibil, o esenţă rară, un erou. Până mi l-a prezentat pe Tito. Domnul meu semeţ s-a aruncat în patru labe şi-a început să-l drăgălească pe iepurică, prostindu-şi dicţia: ţe ţă-i dea tătuţu' lui, morcovel, vărdzică, bobiţe? Mie-mi plac foarte mult iepuraşii, nu mă credeţi o scorpie care nu e înduioşată de un animăluţ pufos. Doar că în seara aia credeam că-mi întâlnisem marea, unica, nemaivăzuta iubire. Din păcate, avea obligaţii cam mari. Tito era ţâfnos cu mine, nu mă lăsa să-l iau în braţe şi a făcut tot posibilul să ne dezbine. Tot posibilul lui a fost de calitate superioară tot posibilului meu de a face relaţia sexuală să meargă.

Iepurele, care nu venea nici de-al dracului dacă-l chemam să-l mângâi, se iţea negreşit când ne vedea că ne giugiulim, intra sub perne şi acolo începea să se agite, ipocrit de-ţi venea să-l turteşti. Tac-su credea că i se sufocă odorul şi mă arunca din braţe cât colo, urlând cu vocea vâlvoi: „Tito, ce faci, tati, ieşi de-acolo, Tito, hai la tati!". Era bun de predat cursuri de dicţie la Facultatea de Teatru, având în vedere câte titotatatitotati-uri era în stare să mitralieze pe secundă.

Singurul lucru pe care îl regret din scurta relaţie cu savantul e că ultima chestiune pe care i-am spus-o a fost cam nedemnă de graţia mea proverbială. Zic: „Ai văzut filmul «Atracţie fatală», în care Glenn Close i-a fiert iepurele de viu amantului, ca să se răzbune?". Repet, îmi pare sincer rău că am rostit această întrebare de prost gust. Nu de alta, dar în ziua când o să-i fiarbă una iepurele (e doar o chestiune de timp, sunt absolut sigură), niciun avocat n-o să mă scoată basma curată.       
        
Rău necesar, bine inutil

Totuşi, în ciuda anecdoticii de profil, animăluţele haioase au şi rol demografic. Un tip care traversează parcul cu un Husky în lesă te-a cucerit instantaneu, chiar dacă orice-ar face n-are cum să fie mai frumos decât câinele, asta-i clar. O femeie care scarpină un bichon maltez se poate lăsa agăţată de orice tip care i-l mângâie, fără să pară deplasată.

Dacă aş fi insuportabilă, aş spune că animalele de companie sunt fie un rău necesar, fie un bine inutil, dar eu nu sunt atât de antipatică. De exemplu, acum câţiva ani, ţin minte că adoram ţestoasa unui fost iubit. Poate şi pe considerentul subiectiv că era incapabilă să se urce în pat prin forţe proprii.

"N-ai să-ţi găseşti niciodată vreun amant, cu atât mai puţin un soţ care să te ia cu câinii aflaţi în întreţinere.''

"Domnul meu semeţ, prostindu-şi dicţia: ţe ţă-i dea tătuţu' lui, morcovel, vărdzică, bobiţe?''