Nebuni după India: sindromul „fericirii interioare“

Oamenilor care aleg pelerinajele spirituale din India li se promite că, la final, îşi vor descoperi „adevăratul eu“. FOTO: AP

Tot mai mulţi români aleg drept destinaţii de vacanţă ashram-urile şi pelerinajele religioase din Asia. La capătul acestor călătorii iniţiatice, oamenii speră să descopere reţeta revenirii la un spaţiu paradisiac, în care sunt împăcaţi cu ei înşişi. În forma sa agresivă, această căutare este numită de psihiatri „psihoză“. Iar ambalată sub forma unor „pachete turistice“, produce cifre cu multe zerouri.

Carmen era contabilă în Târgu-Mureş. Am cunoscut-o în urmă cu vreo opt ani. Era prietenă cu mama, se cunoscuseră prin pasiunea comună pentru excursii în destinaţii exotice. Lucra într-un birou obscen, în care, în mod normal, ar fi încăput o masă, un scaun, câteva rafturi şi, cu ceva noroc, o floare decorativă. În schimb, în spaţiul acela, fuseseră îngrămădite trei birouri. În spatele fiecăruia, câte un om cu un calculator pe masă, înconjurat de hârtii.

Carmen avea drept colegi de birou un bărbat şi o femeie. Bărbatul era ceva mai tăcut, părea pierdut în calculele sale. Femeia era la cealaltă extremă. Vreme de maximum 10 minute, cât am petrecut în biroul respectiv, a făcut câteva salturi brutale, de la reţete tradiţionale româneşti, prin medicina naturistă, programe TV, vreme şi situaţia geopolitică mondială. Cu alte cuvinte, vorbea întruna.

Aici, cu aceşti doi oameni, îşi petrecea Carmen fiecare zi. Până nu cu mulţi ani înaintea acestui moment, concediile sale se rezumau la călătorii de o săptămână-două la aproximativ 40 de kilometri de Târgu-Mureş, unde îi locuiau părinţii. Carmen avea 31 de ani şi era singură, fără copii. Pur şi simplu, destinul ei amoros nu se lega de cel al peţitorilor (deloc puţini la număr, de altfel).

Apoi, a descoperit India. Prima călătorie a fost de recunoaştere. Când s-a întors de acolo, îmi povestea mama, era o altă persoană. Vorbea numai despre India şi oamenii de acolo. Spunea că sunt cei mai cumsecade din lume, că te fac să te simţi de-ai lor, că i-au deschis mintea. De atunci, a vizitat India în fiecare an. Treptat, obiectivele turistice clasice au fost înlocuite cu oraşe mai puţin umblate, apoi cu sate izolate, din munte. Au urmat ashram-urile (n.r – mănăstiri budiste) şi meditaţiile prelungite, multe întinzându-se pe parcursul câtorva săptămâni.

La sfârşitul unei astfel de vizite, Carmen s-a întors în Târgu-Mureş şi a scos apartamentul cu două camere la vânzare, la subpreţ. L-a dat cu viteza luminii, şi-a lichidat toate conturile cu România, şi-a făcut bagajele şi a plecat definitiv în India. Îşi găsise acolo iubirea vieţii. Ultima oară când a vorbit cu mama a fost în noiembrie anul trecut. „Mi-am găsit fericirea interioară“, s-a auzit atunci, pe conexiunea telefonică mobilă dintre un oraş din Transilvania şi cine ştie ce aşezare pierdută dintr-o ţară de 3.287.590 de kilometri pătraţi.

O ţară văzută prin patru ochi

„Fericirea interioară“. Despre ceva asemănător vorbea şi mama, la revenirea din prima călătorie în India. Luna petrecută acolo fusese pregătită ani la rândul, prin excursii în cele mai îndepărtate părţi ale lumii: America de Sud, Australia şi o bună bucată din continentul asiatic. Fiecare dintre acestea reprezentaseră ceva profund, o mică amintire în puzzle-ul final al vieţii. India a fost altceva.

În prima călătorie, a fost însoţită de tata. La revenire, cei doi vorbeau parcă limbi diferite, puteai să juri că au văzut alte ţări. Mama radia, cădea în scurte reverii, de fiecare dată când îşi amintea vreun detaliu din aventura indiană. Spunea că a schimbat-o definitiv şi-mi descria ţara la graniţa dintre realitate şi posibil, într-un mod asemănător celui din cărţile lui Jules Verne, citite în copilărie.

Tata era dezgustat. Mâncarea era nasoală, prea iute, toată lumea voia să te fure, era sărăcie mare, iar toată latura spirituală a Indiei pălise, în ochii săi, la vederea micilor detalii din viaţa de zi cu zi, care-l marcaseră cu adevărat. „Băi, păi tu ştii ce-am văzut? Era unu’, îmbrăcat la costum, da’ tu ştii cum? Perfect, cămaşă albă, cravată, sacou, pantofi... Mergea pe stradă şi, când a ajuns lângă autocarul nostru, şi-a dat jos pantalonii şi a început să se pişe pe roată. Sub ochii noştri!“, povestea tata.

Până la urmă, fiecare şi-a urmat primele impresii cu sfinţenie. Tata a rămas dezgustat, refuzând demn orice altă călătorie în India. Mama a plecat din nou acolo, anul următor. Şi apoi din nou şi din nou şi din nou. An după an. În curând, pereţii şi sertarele apartamentului din Târgu-Mureş au început să semene cu un fel de templu budist: statui, desene, simboluri pentru fertilitate şi bogăţie.

Milioane de vizite anuale

Dintre toate ţările de pe acest Glob, India pare să aibă un statut diferit. În anii 1960, odată cu debarcarea Beatleşilor, sub pretextul unei meditaţii transcendentale, a intrat definitiv pe harta pelerinilor spirituali din întreaga lume. Însă, încă din secolul al XIX-lea, ceva era special cu locul acesta în ochii occidentalilor.

Astăzi, milioane de europeni şi americani vizitează anual India, căutând ceva greu de explicat raţional. Unii îl numesc „iluminare“, alţii – „descoperire de sine“, în fine, alţii îi zic, pur şi simplu, „fericire“. Spre exemplu, potrivit unui articol publicat de „The New York Times“ în 2011, în anul anterior, peste 5,8 milioane de turişti vizitaseră India. Dintre aceştia, 930.000 fuseseră americani şi o pătrime dintre aceştia se duseseră în Rishikesh, o destinaţie căutată pentru pelerinajele religioase şi pentru cursurile extinse de meditaţie.

Cine sunt aceşti oameni, care ajung la concluzia că un drum în India îţi poate desluşi calea către mult-căutata fericire? Greu de spus. În primul rând, pentru că nu există o anumită categorie predispusă la astfel de călătorii iniţiatice. Unii o fac pentru frumuseţea locurilor. Alţii căutând ceva, nici ei nu ştiu ce, foarte clar. În fine, cea de-a treia categorie este convinsă că acolo va descoperi supranaturalul, fie că acesta se numeşte „continentul pierdut Lemuria“, „sfârşitul lumii“ sau „al treilea ochi“.

Acest ultim caz este numit de către psihiatri „psihoză“ şi are şi un corespondent, sigur, nu unul inclus în manuale, dar folosit la scară largă în domeniu: „sindromul India“. Sintagma, lansată de psihiatrul francez Régis Airault, la începutul anilor 2000, desemnează concluziile sale după ani de interviuri luate unor persoane care deveniseră obsedate de India. „Este o fantezie culturală în joc. Sindromul îi afectează pe oamenii din ţările vestice dezvoltate care caută un spaţiu cultural pur şi exotic, unde adevăratele valori au fost păstrate. Ca şi cum ar încerca să se întoarcă în timp“, scria Airault, în lucrarea „Fous de l’Indie“ (n.r. – „Nebuni după India“).

De fapt, de aici pare să provină şi dificultatea unei împărţiri clare în categorii, în acest caz. Citiţi, pe sărite, câteva dintre cuvintele de mai sus: „spaţiu cultural pur“, „adevăratele valori“ sau „fericirea interioară“. Ce sunt acestea, cum pot fi ele apucate? Cum ne mai putem raporta, în secolul XXI, la o distincţie despre care filosofii au discutat secole la rând, tocmai pentru a fi consideraţi naivi de explozia ştiinţifică din secolulul XX: „diferenţa dintre trup şi suflet“? Unde localizăm sufletul, pentru a înţelege cum să-l facem fericit? Şi cum ne mai putem raporta la o idee precum existenţa unui spaţiu paradisiac, unde totul este perfect, pierdut în timp, dincolo de criterii etice şi biologice?

Am avut nevoie să-mi reîncarc bateriile şi să mă înţeleg. Am fost într-un ashram, am avut nevoie de o călătorie în mine… E una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-am trăit în viaţa mea. Acolo am învăţat să mă bucur de prezent, de mine, de lucrurile pe care le am.

Andreea Raicu, vedetă mondenă

Eşti stresat? Ai probleme? Mergi în India, să meditezi

Majoritatea celor care aleg pelerinajele sunt tineri, nedecişi în viaţă şi cu ceva bani FOTO: AP

În România, călătoriile în India pentru „iluminare“ au ajuns la modă după 2009. Anul nu este întâmplător, crede psihologul Andrei Bărbulescu, cadru didactic la Universitatea „Andrei Şaguna“, din Constanţa. „A fost anul începutului disponibilizărilor, al scăderilor salariale. Aşteptările oamenilor s-au lovit de tavan atunci. Cel mai afectat a fost mediul corporatist, tinerii de până la 35 de ani, cei care, în general, funcţionează pe principiul că, indiferent cât de istovitoare sau respingătoare e munca, la un moment dat, totul este o etapă din realizarea profesională ulterioară. Acea perioadă a fost una a decepţiilor şi, implicit, a căutărilor de altceva. Ca şi cum ar spune: «OK, setul ăsta de valori nu a funcţionat. Am greşit. Trebuie să căutăm ceva mai simplu, mai puţin corupt»“, explică Bărbulescu.

Unul dintre acei tineri decepţionaţi a fost Octavian Segărceanu. Înainte de cădere era pe cai mari. Avea o carieră fulminantă în publicitate, o situaţie materială excelentă, cam tot ce-şi poate dori, teoretic, un tânăr la vârsta respectivă, 37 de ani. Apoi, într-o zi, a simţit că „s-a pierdut pe sine“. Că nu se mai regăsea în eul său, de zi cu zi. Aşa că a plecat în India, în numeroase pelerinaje. De acolo, s-a întors un alt om. Declară că a „descoperit fericirea“, a şi scris o carte despre experienţa sa, publicată de Editura „Humanitas“.

Ce l-a făcut să ia această decizie, de a abandona totul, pentru a se descoperi pe sine la celălalt capăt al lumii? E de vină alergătura asta capitalistă, goana după bani şi senzaţia că trece viaţa pe lângă tine, în timp ce tu te chinui „să te realizezi“? „Există în noi o sete mocnită pentru adevăr şi, la un moment dat, pornim să-l căutăm aiurea, care încotro, când ne trezim că nu-l vedem nici în noi, nici în jurul nostru. Avem nevoie să mergem departe, până în India sau America, până la Polul Nord sau pe Lună, avem nevoie să cutreierăm pădurile interzise, să călcăm prin văi întunecoase, pline de şerpi şi păianjeni, să înotăm printre crocodili, să ne afundăm în mlaştini, să străbatem deşerturile, să îndurăm frigul şi nopţile lungi şi pustii ca să ajungem, în cele din urmă, la adevărul care a fost dintotdeauna în noi înşine“, spune Segărceanu.

Idealism şi realitate

Ce frumos! Jurnalistul american Scott Carney îi numeşte pe aceşti călători „idealişti cu stare“. Expresia este grăitoare. Sunt două lucruri care se bat cap în cap aici. Pe de-o parte, valorile expediţiei iniţiatice din India, multe care par desprinse direct din setul de valori al mişcării hippie. La celălalt pol, ne lovim de realitate. Iar realitatea începe simplu: numai avionul până în India costă în jur de 500 de euro, de persoană. Doar dus. 

Lucrurile nu devin deloc mai simple, nici odată ajuns la destinaţie. În prezent, India este ceea ce revista „Time“ numea „un loc al contrastelor absolute“, o ţară setată spre valorile burgheze ale capitalismului care se zbate însă, în mare parte, într-o sărăcie cruntă. La revenirea din prima excursie din zonă, mama îmi povestea care au fost primele sfaturi ale ghidului local: „Nu primiţi nimic de pe stradă, vi se va cere ceva la schimb! Dacă sunteţi femeie, nu mergeţi neînsoţită! Nu faceţi paradă cu banii pe care-i aveţi!“. Este aceeaşi Indie care se află pe un loc fruntaş într-un clasament ruşinos al transplantului ilegal de organe, ţara în care, cu numai câţiva dolari, îţi poţi asigura hrana vreme de câteva zile.

Reţeta vieţii

Dincolo de aceste date reci, India a devenit o reţetă. Se organizează sejururi direct în ashram-uri, se construiesc excursii în jurul pelerinajelor religioase. Pliantele promoţionale ale agenţiilor de turism folosesc cuvinte-cheie: „fericire“, „regăsire de sine“, „descoperirea adevăratului tu“. Se fac reduceri la zboruri şi se oferă cazări excepţionale. Întrebare: „Vrei să încerci să meditezi o săptămână, până vei ajunge să te autodescoperi?“. Continuare: „Sigur, te putem ajuta, ba chiar, în cazul în care îţi dai seama că meditaţia nu e pentru tine, poţi renunţa şi te poţi caza la acest minunat hotel de 4 stele…“.

Destinatarii acestui tip de mesaje sunt, desigur, tinerii. Nehotărâţii, cei cuprinşi de confuzie, cei care-şi pun întrebări despre unde merge viaţa lor. „Stresul şi problemele din viaţa cotidiană influenţează, de la o zi la alta, destinele a milioane de oameni“, eşti anunţat. Soluţia? Evident: „o experienţă care te va face să priveşti viaţa mult mai relaxat şi dintr-o perspectivă cu totul nouă“. Cum ar fi un curs de meditaţie, organizat de site-ul „calatorii-initiatice.ro“, în Tibet, la preţul de „numai“ 2.000 de euro. Iată mesajul clasic, modul în care vei primi secretul „Artei de a trăi“.

Aceasta este reţeta. Pui negativul în faţă, „stresul“ şi „problemele“. Apoi, vii cu soluţia: „relaxat“, „arta de a trăi“, a se citi „a trăi cu adevărat, nu aşa cum ai făcut-o până acum“. De aici, porneşte o a doua reţetă, cea financiară, intuibilă în sutele de programe turistice anuale, cu destinaţia India. Iar la capătul acestui drum se găseşte, nu de puţine ori, tragedia. 

Meditaţia m-a întors cu faţa de la minciună la adevăr, chiar dacă adevărul nu a fost plăcut... M-a întors de la halucinaţie la realitate. De la agresivitate la blândeţe. De la poftă la echilibru. De la respingere la acceptare. Meditaţia m-a întors pe dos, ce să mai discutăm.

Ovidiu Segărceanu, călător şi scriitor

Instrucţiuni de utilizare: „Nu trebuie să te gândeşti la nimic“

„Weekend Adevărul“: Bună ziua, mă interesează şi pe mine sejurul ăsta de meditaţie pe care-l aveţi pe site.

Organizator: Ce vă interesează?

Cum se desfăşoară? Ce se întâmplă acolo? Aş vrea să încerc.

Păi, zece zile nu trebuie să vorbeşti, să bei alcool, să te uiţi la TV, să asculţi muzică sau să navighezi pe internet.

Am înţeles…

Se stă cu picioarele în cruce zece ore şi jumătate pe zi.

Nu-i greu?

Primele zile, da. Nu trebuie să te gândeşti la nimic, doar să studiezi şi să te concentrezi pe fiecare parte a corpului.

Şi efectele când se simt?

După primele cinci zile, simţi dureri pe tot corpul. Dar sunt absolut normale.

Trec, sau cum?

Da, cu ajutorul meditaţiei, te obişnuieşti cu durerea, o accepţi.

Şi bine când e?

Începând cu a zecea zi. Te transformi într-o altă persoană, mai relaxată.

Fragmentul face parte dintr-o convorbire telefonică ceva mai amplă, cu unul dintre reprezentanţii Vipassana, organizatori de sesiuni de meditaţie şi yoga. Astfel de evenimente sunt organizate, în general, direct în India, dar se mai întâmplă ca locaţia aleasă să fie şi printr-o ţară europeană: Bulgaria, Grecia sau Serbia. Ce nu se precizează într-o astfel de discuţie, dar poate fi descoperit pe site-ul organizatorilor (cu ceva eforturi, e drept) sunt criteriile de selecţie şi beneficiile participanţilor, multe extrem de controversate.

Astfel, printre „avantajele“ unei astfel de participări se numără şi vindecarea unor boli grave. „Multe boli sunt cauzate de agitaţia interioară. Daca este îndepărtată agitaţia, boala poate fi atenuată sau poate dispărea“.

Şi mai ciudată devine situaţia în cazul persoanelor admise la astfel de cursuri de meditaţie. Organizatorii afirmă că „persoanele care suferă de probleme psihiatrice sau cineva care trece prin tulburări emoţionale“ nu vor fi admise, fiind „depistate“: „Printr-un procedeu de întrebări şi răspunsuri, vom fi capabili să vă ajutăm să decideţi în mod clar, dinainte, dacă sunteţi în poziţia să beneficiaţi pe deplin de pe urma cursului“, scrie în regulamentul organizatorilor.

„Sunt Bodhisattva“

Problema cu yoga şi meditaţia îndelungată, ambele duse în condiţii stricte, este că nu sunt pentru oricine. În 2006, un grup de tineri americani ajungeau la Dharmshala, locul unde Dalai Lama a trăit în exil. Punctul culminant al sejurului era o meditaţie în tăcere, de zece zile, după modelul în care Buddha a ajuns la iluminare, cu două milenii în urmă.

Una dintre tinerele care făceau parte din grup, în vârstă de 21 de ani, s-a comportat normal pe parcursul primelor şapte zile, păstrând jurământul de tăcere absolută. În cea de-a opta zi, lucrurile s-au transformat dramatic. Conducătorul sesiunii de meditaţie le-a cerut să-şi imagineze că privesc cadavrele descompuse ale tuturor celor pe care-i cunosc. Practica, departe de a fi o raritate, îşi propune să dezvolte în cursanţi instrumente mentale pentru a accepta mai uşor ideea propriei morţi.

La finalul cursului, când jurământul de tăcere a fost ridicat, fata a spus atât: „Era mai bine dacă era mai multă linişte“. În acea seară, s-a sinucis, sărind de la etajul camerei unde era cazată. Ultima sa însemnare din jurnal, descoperită ulterior, era următoarea: „Contemplarea propriei morţi este cheia. Mi-e teamă că voi înţelege asta şi voi înnebuni. Sunt Bodhisattva (n.r. – o fiinţă iluminată)“.

Povestea, prezentată în articolul „Death on the Path to Enlightment“ (n.r. – „Moartea pe drumul spre iluminare“), publicat în revista culturală „Details“, în 2012, face trecerea spre partea întunecată pe care astfel de cursuri o pot avea asupra unor persoane. „Asta se întâmplă când oamenii amestecă sisteme religioase ca nişte piese Lego. Uneori se ajunge şi la asta“, spune psihologul Andrei Bărbulescu. Potrivit acestuia, cauza trebuie privită în şocul psihologic pe care o experienţă de acest tip îl aduce: „Se produce o schimbare totală, în dezacord cu tot ceea ce reprezenta eul tău, până la acel moment. În plus, faptul că experienţa se produce într-un loc complet nou, necunoscut, face totul mai traumatizant“.

Momeala supranaturală

Una dintre posibilele cauze poate fi găsită şi în „materialul de studiu“. Sigur, yoga şi meditaţia sunt practicate de milenii, de multe ori cu rezultate uluitoare. Problemele încep în momentul în care le priveşti ca pe o reţetă spre fericire, ignorând diferenţa dintre practicanţi.

„Yoga Sutras“, un text vechi de peste 2.000 de ani, care poate fi găsit la aproape toate cursurile de yoga din lume, dedică un capitol întreg „cultivării puterilor supranaturale“. Alte cărţi de yoga vorbesc despre conversaţii cu morţii şi capacitatea de a privi în propriul trecut, iar meditaţia transcendentală promite că vei putea levita. Doar trebuie să te concentrezi îndeajuns.

Este lesne de înţeles cum graniţa dintre „dezvoltare spirituală“ şi „nebunie“ poate fi una foarte subţire, mai ales în cazul persoanelor care aleg astfel de experienţe pe un fond psihic instabil. Psihiatrul Régis Airault scria, în lucrarea sa, „Nebuni după India“, despre cazul unui tânăr de succes, care, odată plecat în India pentru un curs de meditaţie, a început să aibă viziuni despre cum Dumnezeu îl urmăreşte încontinuu, pentru a-i tăia picioarele. Revenit la Paris, tânărul a fost internat de două ori, fără ca starea sa să se îmbunătăţească vizibil.

Despre efectele unor astfel de cursuri asupra persoanelor predispuse la instabilitate psihică, acoperite însă de visul măreţ al „fericirii interioare“, putem vorbi şi privind în trecutul nu tocmai îndepărtat al României. În dosarul deschis pe numele lui Gregorian Bivolaru, „guru“ carpatin, erau adunate şi mai multe mărturii ale cursanţilor acestuia. Cităm câteva, în ortografia originală, fără prea multe adăugiri. Un bărbat: „Dragă Grig, te rog dacă se poate să-l ajuţi pe bunicul meu Ilie Laurenţiu care a părăsit planul fizic pe data de 25 iunie 2002... Îţi trimit 2 fotografii; bunicul e arătat printr-o sageată“. O femeie: „Se spunea că, atunci când vine Grig, delfinii vin la ţărm...“. Şi, din nou, o femeie: „Doamne, Grig, de fiecare dată când aud sau văd pe cineva la Obor 2 îmi aduc aminte că eu nu am mai făcut dragoste cu tine de mult. (...) Ultima dată ţi-am spus plină de bucurie «Te iubesc» şi tu m-ai luat fericit în braţe şi mi-ai zis «Eu te iubesc de un milion de ori mai mult»“.

Pentru mine, yoga e un stil de viata holistic, prin care aduci în armonie toate aspectele personalităţii tale, o cale de dezvoltare umană din toate punctele de vedere (biologic, intelectual, emoţional, spiritual).

Iulia Nălăţan, practicantă de yoga

Locuri care te pot face să o iei razna

India nu este singura destinaţie în care au avut loc evenimente ce au afectat stabilitatea mentală a vizitatorilor. În literatura psihologică există alte trei exemple de locuri ce şi-au împrumutat numele unor afecţiuni.

Sindromul „Florenţa“

Numit şi Sindromul „Stendhal“ sau „Hiperkulturemia“, este o stare psihosomatică manifestată prin tahicardie, vertij, confuzie şi chiar halucinaţii, care se poate declanşa atunci cînd o persoană se află în faţa uneia sau a mai multor opere de artă, copleşitor de frumoase sau de mari dimensiuni. Sindromul a fost numit după faimosul scriitor francez Stendhal care şi-a descris experienţa trăită în timpul vizitei sale în Florenţa, în 1817, în jurnalul de călătorie.

Deşi există multe descrieri ale oamenilor care ameţesc şi leşină, în mod special la Uffizi, în Florenţa – descrieri ce datează de la începutul secolului al XIX-lea – sindromul nu a fost numit şi analizat decât în 1979. La cel moment, psihiatra italiană Graziella Magherini a observat, în urma experimentelor, mai mult de 100 de astfel de cazuri.

Sindromul „Paris“

Reprezintă o afecţiune psihică. Poate apărea la turiştii care vizitează capitala Franţei, având o anumită imagine, în general construită pe baza „mitologiei media“ (cafenele cochete, oameni romantici) şi care sunt decepţionaţi de starea de fapt. Sindromul se manifestă prin transpiraţie, halucinaţii, senzaţie de persecuţie şi ameţeală, majoritatea victimelor fiind, de obicei, din Japonia. În fiecare an, zeci de turişti japonezi sunt în aşa măsură afectaţi de şocul cultural, la vizitarea Franţei, încât ambasada Japoniei la Paris a înfiinţat o linie telefonică, funcţională 24 de ore din 24, pentru ca turiştii afectaţi să poată solicita ajutor şi să fie îndrumaţi la un spital dacă au nevoie de tratament. În cazurile mai grave, ambasada deleagă un medic psihiatru care să însoţească turistul înapoi în Japonia, cu avionul.

Sindromul „Ierusalim“

Acest sindrom afectează între 50 şi 100 de turişti în fiecare an, majoritatea creştini. Unele dintre cazuri sunt cauzate pur şi simplu de copleşirea resimţită în urma contactului cu monumentele religioase istorice din Ierusalim. Alte forme sunt însă mai complicate. În aceste cazuri, oamenii au susţinut că aud voci de îngeri sau se îmbrăcau într-o togă şi se transformau în profeţi, în Oraşul Vechi. Crizele psihotice durează câteva zile şi, în cele mai multe dintre cazuri, atunci când îşi revine, turistul nu are habar ce a făcut în timpul delirului mistic. Afecţiunea apare şi într-unul din episoadele serialului „Familia Simpson“: Homer devine convins că este Mesia, cel care îi va uni pe creştini, musulmani şi evrei, numiţi colectiv „CreşMuEvrei“. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.