Un rege ungur, un principe român și trădarea care a pierdut Balcanii. Eroismul cavalerului negru de sub zidurile cetății Porumbiței

În anul 1428, o luptă de frontieră, marcată de trădare și eroism, avea să aducă condamnarea Balcanilor. Un asediu ratat al regelui Ungariei asupra cetății Golubac, poarta Dunării, a dus la pierderea unei părți importante a Serbiei, dar și a Bosniei. 

Cetatea Golubac FOTO Stefan Both

La finele secolului al XIV lea, Europa creștină se vedea amenințată de o nouă invazie din est. De această dată nu mai era vorba despre raidurile unor călăreți de stepă ci de o forță redutabilă a lumii musulmane. Imperiul Otoman, o stăpânire care se ridicase în Asia Mică, cucerea tot ce-i stătea în cale. Turcii osmalâi conduși de sultani puternici au pus stăpânire pe emiratele seleucide, pe posesiunile asiatice ale Imperiului Bizantin și se revărsaseră în zona Balcanilor. După bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, despoții sârbi au fost îngenuncheați de otomani.

Până la începutul secolului al XV lea, țaratele bulgare au căzut rând pe rând, în fața turcilor. Dunărea devenise frontiera care separa creștinătatea medievală de amenințarea otomană. Singurele forțe care-i stăteau în cale erau Valahia și mai ales Regatul Ungariei, unul dintre cele mai puternice regate din Europa central-estică a Europei. Visul sultanilor otomani era să cucerească, în numele Islamului, teritoriile nord-dunărene și să avanseze în inima Europei creștine. Una dintre luptele pentru oprirea tăvălugului turcesc s-a dat pe malurile Dunării în anul 1428, o bătălie eroică în urma căreia Balcanii au fost condamnați.

Cetatea porumbiței, poarta Dunării

Începând cu anul 1387, rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg, fiul împăratului romano-german Carol al IV lea, un suveran cu relații importante în Occidentul European. Acest monarh avea ca principal scop oprirea iureșului otoman și chiar înlăturarea lor din Balcani. Atât ungurii, dar și valahii erau conștienți de faptul că odată ce despotatele și țaratele din Balcani cad pradă turcilor, amenințarea Semilunii, la Dunăre, va fi constantă. Tocmai de aceea, la chemarea papei Bonifaciu al IX lea, în 1396, regele Ungariei va conduce o cruciadă contra otomanilor, în teritoriile bulgarilor, la Nicopole. La cruciadă a participat și faimosul voievod valah, Mircea cel Bătrân. Cruciada a fost un eșec iar oștile creștine au fost zdrobite de armatele otomane ale lui Baiazid Fulgerul. Cu toate acestea lupta nu a fost abandonată. Prioritatea era salvarea teritoriilor sârbești rămase necucerite de otomani. Despotul Ștefan Lazarevici a încheiat un acord cu regele Sigismund de Luxemburg, în anul 1426.

Prin acel tratat, despotul sârb oferea cetățile Belgrad și Golubaț, cele mai importante puncte fortificații din preajma Dunării, în schimbul protecției. În anul 1427, după moartea lui Lazarevici, urmașul său despotul Gheorghe Brancovici a întârziat onorarea angajamentului încheiat cu regele Ungariei. Sigismund de Luxemburg, drept răspuns, a cucerit Belgradul. În tot acest timp, conetabilul de la Golubac a cedat în fața otomanilor, fără luptă. Situația era disperată. Sultanul Murad al II lea instalase deja o garnizoană la Golubac. Importanța acestei cetăți era crucială. Fortăreața era construită la intrarea în defileul Porților de Fier și prin intermediul ei puteau fi controlate, ușor, toate drumurile și căile navigabile care legau estul de vest. Ungurii s-au trezit cu turcii-n coastă. Numele cetății venea de la o frumoasă fată, Golubana, despre care se spune că a fost martirizată de comandatul otoman, după ocuparea cetății. Golub, în limba sârbă, înseamnă porumbiță. 

Un rege neamț, un principe valah și un asediu ratat

Regele Sigismund de Luxemburg a înțeles că situația era disperată. Așa că a pregătit cucerirea cetății Golubac. A fost mobilizată flota dunăreană, cu 22 de nave construite de meșteri flamanzi. Mai apoi armata a fost dotată cu arme de foc. Este pentru prima dată în istorie, când regatul Ungariei folosea artileria. Tunurile au fost amplasate atât în castelul Lászlóvára (satul Coronini, pe teritoriul României de astăzi), situat pe celălalt mal al Dunării, dar paralel cu Golubac, dar și pe corăbiile construite de flamanzi. Flota ungurească a reușit să controleze fluviul iar cetatea Golubac a fost supusă unui tir puternic de artilerie.

După ce a creat breșe în ziduri, Sigismund s-a pregătit de asalt. Regele Ungariei era ajutat de trupele principelui valah, Dan al II lea, nepotul lui Mircea cel Bătrân. Acesta s-a prezentat în tabăra ungurească cu o trupă de 6000 de călăreți valahi, renumiți la aceea vreme pentru calităților lor marțiale. Pe lângă oștenii lui Dan al II lea, Sigismund beneficia de sprijinul lui Zawisza Czarny (Zawisza cel Negru), un cavaler polonez care comanda o trupă de lituanieni și polonezi. Nu au lipsit nici arbaletierii genovezi, o trupă de  infanteriștii din Milano, dar nici trupele sârbești conduse de Matko Talovac. În total, aproximativ 15-20.000 de oameni. Doar o parte din aceste forțe au trecut Dunărea pentru asaltul asupra cetății Golubac. În fruntea lor se afla regele Sigismund de Luxemburg, alături de Dan al II lea și Zawisza Czarny.

O cumplită trădare și eroismul unui cavaler

Asediul a durat o lună și jumătate. Insuficient pentru a cuceri cetatea. Mai ales în condițiile în care  Sinan, un puternic comandant otoman, se apropia cu o armată înseamnată pentru a veni în ajutorul asediaților. Trupele creștine riscau să fie prinse ca-n clește. În orice caz, Sigismund nu era pregătit pentru o bătălie în câmp deschis cu otomanii. Așa că a negociat un armistițiu, cu Sinan. Trupele regelui Ungariei urmau să abandoneze asediul și să se retragă dincolo de Dunăre.  Comandantul otoman a fost de acord. Era însă o capcană. Turcii au așteptat până când o parte a armatei creștine a trecut Dunărea. În acel moment au atacat prin suprindere, în timpul nopții, cu scopul de a-l prinde pe regele Ungariei, rămas la urmă pentru a supraveghea traversarea trupelor sale. Atacul neașteptat al turcilor a creat panică în tabăra lui Sigismund. Trupele creștine s-au îmbulzit la bărci, lăsându-l pe rege aproape fără niciun mijloc de traversare a fluviului.

Cea care a reușit să facă ordine, în cele din urmă, și să-l salveze pe rege, a fost o femeie. Este vorba despre doamna Cicelle, soția comitelui de Timișoara, Rozgonyi István. Regele a căzut din apă. Contesa l-a scos și l-a dus pe malul celălalt, cu barca ei. Traversarea în siguranță a Dunării pentru trupele creștine a fost posibilă doar datorită sacrificiului luptătorilor lituanieni și polonezi. Conduși de Zawisza Czarny aceștia au asigurat retragerea, luptând, până la ultimul, cu trupele otomane. Se spune că alături de ei au rămas și o parte a trupelor valahe, la fel, pierind până la ultimul. Ratarea asediului de la Golubac a făcut ca trupele otomane să se poată mișca în voie, în Balcani, cucerind Bosnia și o parte însemnată din Serbia.