Singurul român care a avut curajul să spună „nu” Armatei Roșii. Povestea generalului care a fost târât un deceniu prin temnițele comuniste
0Unul dintre cei mai de onoare miliari din istoria României a fost ofițerul de carieră Gheorghe Mihail. Deși era conștient că va suferi prigoana sovietică a refuzat să colaboreze cu Armata Roșie și a fost singurul general care a protestat fățiș față de tratamentul aplicat populației românești.
Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial soarta României era deja hotărâtă. Chiar înainte de momentul 23 august 1944, atunci când regele Mihai a ordonat arestarea mareșalului Atonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, marile puteri care hotărau la acel moment soarte umanității, au decis ca țara noastră să intre în sfera de influență sovietică. Așa cum au remarcat o serie de contemporani ai evenimentelor, orice am fi făcut soarta ne era oricum pecetluită. „În timp ce România făcea eforturi disperate la Cairo şi la Stockholm să obţină un armistiţiu care să salveze independenţa şi suveranitatea ţării, tocmai în acel timp, aprilie-iunie 1944, Churchill îl manevra pe Roosevelt şi obţinea vânzarea României”, scria, în „Agonia României”, avocatul Nicolae Baciu. Până la semnarea unui acord cu rușii, la începutul lunii septembrie, deși România ieșise din alianța cu Germania, Armata Roșie a făcut ravagii în țară și s-a comportat ca pe un teritoriu inamic.
„Armata Roşie, pe măsura înaintării ei, ignora cu desăvârşire schimbarea intervenită în orientarea României şi, în consecință, dezarma şi captura unitățile române din Moldova. Numărul celor căzuți astfel în captivitate s-a ridicat la aproximativ 140 000. În acelaşi timp, jafurile şi violurile comise de soldații sovietici evocau, mai degrabă, o năvălire a barbarilor, decât străbaterea teritoriului național de către noii aliați”, scria Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.
În acele momente extrem de dificile s-a remarcat un ofițer superior român, care a avut curajul să ignore ordinele superiorilor pentru a salva Bucureștiul și în același timp i-a sfidat cu bună știință pe comandanții Armatei Roșii refuzând să lupte alături de ei. Mai mult decât atât a protestat oficial împotriva tratamentului inuman aplicat militarilor și populației românești. Avea să sufere consecințele, fiind purtat prin majoritatea pușcăriilor comuniste, după 1948. Și-a asumat cu demnitate deciziile și nici nu a încercat să părăsească țara. Se numea Gheorghe Mihail și a fost general al Armatei Române, dar și Șef al Marelui Stat Major.
Un ofițer de carieră, specializat nemțește, distins pentru vitejie
Povestea generalului Gheorghe Mihail începe la Brăila, acolo unde s-a născut pe 25 martie 1887. Provenea dintr-o familie de militari, oameni cu funcții înalte în armata română. Tatăl său a fost colonelul Dumitru Mihail. Tocmai de aceea a fost îndemnat să urmeze cariera tatălui său. Gheorghe Mihail a urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București în aceeași promoție cu generalul Constantin Sănătescu, viitorul prim-ministru al României într-una dintre cele mai negre perioade ale existenței sale. Gheorghe Mihail era un tânăr extrem de capabil și foarte disciplinat. Cariera militară i se potrivea ca o mănușă. În 1911 a fost selectat pentru a urma un curs de specializare, de doi ani, în Armata Austro-Ungară, în Divizia a 7 a Infanterie la Esseg. A profitat de această perioadă pentru a-și desăvârși educația, călătorind la Berlin, Veneția, Paris, Roma, dar și Egipt. Când s-a întors acasă a fost mobilizat pentru al doilea Război Balcanic din 1913.
Nu a cunoscut botezul focului, regimentul de infanterie din care făcea parte fiind ținut în rezervă, la fortul Tunari. Și-a continuat studiile, intrând primul pe listă la examenul de admitere la Școala Superioară de Război. Gheoghe Mihail, pe atunci cu gradul de căpitan, s-a făcut remarcat în luptele din Primul Război Mondial. Acolo a obținut cele mai înalte distincții militare pentru curaj și capacitate de luptă. În Munții Buzăului s-a distins prin curaj conducând un contraatac foarte eficient. A fost însă rănit la piciorul stâng în luna octombrie a anului 1916 și trimis la spitalul de campanie. După ce revine pe front, avansat la gradul de maior, a primit sub comandă un batalion. Ofițerul brăilean a făcut minuni cu Batalionul 2 în luptele de la Mărășești. A rezistat 48 de ore, în tranșee, în fața unui atac în valuri al inamicului. A respins trei asalturi germane și în urma unui contraatac cu asalt general asupra pozițiilor germane a capturat 62 de prizonieri și două mitraliere. A fost din nou rănit. Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
„Pentru destoinicia cu care a comandat batalionul în luptele de la 27 și 28 iulie 1917 la sud de Mărășești, unde contraatacând cu energie batalioanele bavareze, a pătruns în liniile lor, capturând 2 mitraliere și 62 de prizonieri, căzând rănit pe câmpul de onoare”, se arată în Înaltul Decret din august 1917. Nici de această dată, mariorul Gheorghe Mihail nu a rămas departe de detașamentul său. A fost transferat cu trupele sale pe linia Nistrului, în 1918. În același an este decorat cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler și a fost transferat ca și comandant de batalion la Școala militară de ofițeri activi de infanterie și administrație din Botoșani. Funcția a deținut-o până la finalul războiului.
Omul care l-a convins pe Carol al II-lea să accepte Dictatul de la Viena
După război, cariera maiorului Gheorghe Mihail a fost fulminantă. A comandat mai multe unități militare de elită, printre care și Divizia 1 munte dar și Grupul 2 vânători de munte. În 1932 a fost transferat la Marele Stat Major, fiind șef al Secției Informații a Marelui Stat Major. În 1935 a fost avansat la gradul de general de birgadă. Gheorghe Mihail a rămas cunoscut în istorie ca un om apropiat al lui Carol al II lea. Cel puțin prin prisma serviciului și a datoriei militare. A deținut multe funcții în guvernele patronate de Carol al II lea.
De exemplu, a fost șef al Casei Militare Regale, dar în special adjutant regal al regelui Carol al II lea. Generalul Mihail a prins unul dintre cele mai întunecate momente din istoria României. A fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, în guvernul lui Ion Gigurtu, un industriaș pro-german pus de Carol al II lea în speranța că-l va îmbuna pe Hitler, în vara fatidică a anului 1940. În aceeași perioadă în care s-a prăbușit România Mare, Gheorghe Mihail a fost și șef al Marelui Stat Major. El este cel care l-a convins pe Carol al II lea să accepte Dictatul de la Viena. A fost o decizie pragmatică, demonstrându-i regelui că armata română nu va face față unui atac conjugat din Ungaria și URSS. Iar Ungaria, așa cum avertizaseră fățiș reprezentanții lui Hitler, avea susținerea Germaniei Naziste.
Datorită apropierii sale de Carol al II lea, cariera generalului Gheorghe Mihail a fost curmată brusc de Ion Antonescu. Acesta l-a trecut în rezervă în septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II lea. Noul șef al statului român a considerat că ofițerii apropiați ai lui Carol al II-lea „au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești”. I-a fost stabilit domiciliul forțat la Sinaia.
Generalul care a avut curajul de a se opune Armatei Roșii
Încă din 1943, generalul Mihail a fost contactat de regele Mihai I și inclus într-un grup conspirativ. Mai precis, regele Mihai i-a cerut să ocupe din nou funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române după ce ar fi scăpat de Antonescu. Mihail a recunoscut ulterior că deja planificase modul de acțiune al armatei române. Adică acela de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste.
Și asta mai ales după ce lucrurile s-au complicat prin decizia lui Antonescu de a trece Nistrul alături de armatele lui Hitler. Generalul Mihail era conștient că trupele române, cu echipamentul din dotare, nu vor face față acelei etape a războiului. Cu toate acestea, generalul Gheorghe Mihail s-a retras din grupul conspirativ după ce a văzut că din acesta face parte și Emil Bodnăraș, un reprezentant al comuniștilor. Cu toate acestea, pe data de 23 august 1944, când a fost chemat la Palatul Regal, în urma loviturii de stat, a acceptat funcția de șef al Marelui Stat Major în guvernul condus de fostul său coleg de școală militară, generalul Sănătescu.
„Această Directivă (n.r. de întoarcere a armelor împotriva Germaniei) era pregătită de mult de mine căci funcția mea de șef al Marelui Stat Major era destinată mie de Regele Mihai încă din noiembrie 1943”, mărturisea Gheorghe Mihail. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.
Generalul Mihail nu intuise că România a fost dată pe mâna rușilor. Armata Roșie a înaintat în România și a început prăpădul. Situația era de-a dreptul explozivă. Pe de o parte trupele germane împotriva cărora am întors armele, au început să-i atace și pe români. Ba chiar au încercat să ocupe și Bucureștiul. Noroc de experiența generalului Mihail care a ignorat în mod deliberat ordinul lui Sănătescu de a evacua Bucureștiul din punct de vedere militar. Între timp, generalul a trebuit să lupte pe mai multe fronturi.
Pe de o parte trebuia să rezolve problema germană de pe teritoriul țării. A dezarmat o parte a unităților militare ale Reichului, iar pe altele a trebuit să le anihileze. De cealaltă parte, generalul Mihail a trebuit să consolideze și să apere trecătorile Carpaților în cazul unei ofensive disperate a trupelor maghiare. Cea mai grea provocare a fost însă în fața trupelor sovietice. Văzând că rușii dezarmează soldații români și îi tratează ca pe niște inamici, generalul Gheorghe Mihail a avut curajul de a-l înfrunta fățiș pe mareșalul sovietic Rodion Malinovski. Generalul Mihail a transmis Armatelor 3 și 4 să se retragă către București-Ploiești și cu orice preț să evite dezarmarea. În plus, a refuzat desființarea diviziilor românești din interiorul țării.
Cu un curaj ieșit din comun, și asta în condițiile în care Armata Roșie controla deja o bună parte din țară, generalul Mihail refuză și semnarea Protocolului de colaborare militară cu rușii. Nu în ultimul rând a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților români luați prizonieri de sovietici. Era conștient că toate aceste afronturi aduse comandanților Armatei Roșii de pe teritoriul României aveau să-l coste, dar și-a jucat cartea până la final. A demisionat prima dată pe 7 septembrie 1944 fiindcă nu era de acord ca armatele române să continue lupta dincolo de frontierele din 1940. Adică să se oprească la Tisa și să nu mai continue alături de ruși.
Demisia i-a fost refuzată dar atitudinea generalului Mihail a rămas constantă față de ruși și mai ales față de abuzurile acestora îndreptate împotriva soldaților și populației civile după 23 august 1944. Și-a dat demisia a doua oară pe 12 octombrie 1944. De această dată i-a fost acceptată, fiindcă oricum rușii nu aveau cum să colaboreze cu intransigentul general român, iar Gheorghe Mihail a fost numit Inspector General al Infanteriei. După război a fost trecut în rezervă.
Târât prin pușcăriile comuniste
Așa cum deja anticipase, generalul Gheorghe Mihail avea să plătească pentru problemele cauzate comandanților sovietici. Pe 20 ianuarie 1948 a fost arestat de comuniști.
„La 20 ianuarie 1948, către orele 20.00, deci după plecarea din țară a regelui Mihai care abdicase sub presiunea comuniștilor, mă aflam la Sinaia, la vilă. Soția era plecată, tot acolo, într-o vizită. La un moment dat au intrat peste mine o bandă de patru indivizi care au pătruns în casă fără să se prezinte, fără să se legitimeze, întrebându-mă dacă am arme. La răspunsul meu negativ s-au împrăștiat prin casă și-au început să o percheziționeze din pod până în pivniță și garaj. Nu-i puteam supraveghea. Într-o servietă au găsit un manuscris al meu în care notasem impresii despre abdicarea forțată a regelui, precum și remarci nu prea favorabile despre oamenii regimului. După sosirea soției mele, pe care-mi dăduseră voie să o chem la telefon, indivizii au plecat luând cu ei manuscrisele găsite. Dar după numai o oră s-au înapoiat, mi-au spus să mă îmbrac și să-i urmez. Așa m-am despărțit de soția mea pe care n-aveam s-o mai revăd decât după 10 ani de temniță”, preciza generalul, în jurnalul său.
Timp de un deceniu, generalul Gheorghe Mihail a fost târât prin temnițele comuniste de la Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și Jilava. A fost eliberat abia pe 10 octombrie 1957 prin decretul de grațiere al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Cu prilejul schimbării politicii României Comuniste, și desprinderea de Rusia Sovietică, generalul Gheorghe Mihail a fost reabilitat. A dus însă o viață modestă și retrasă. A murit pe 2 februarie 1982, la vârsta de 94 de ani.
Se încarcă comentariile...
