Secretele românilor cu vieți îndelungate. „Iancu din peșteră“, personajul straniu de 140 de ani urmărit de Securitate VIDEO
0Unii români din satele de munte din Hunedoara au atins vârste uimitoare, cu mult peste o sută de ani, iar poveștile lor au intrat în tradiția locală. Cel mai vârstnic dintre ei ar fi trăit aproape 140 de ani și își uimea consătenii prin comportamentul său excentric.
Traiul în mijlocul naturii, în munți și păduri, dar și dorința de a rămâne activi sunt lucrurile pe care le-au avut în comun cei mai longevivi români din satele Hunedoarei.
Unii dintre ei au depășit cu mult vârsta de o sută de ani și au continuat să muncească până în ultimele clipe ale vieții. Cei care i-au cunoscut i-au considerat adevărate fenomene ale naturii.
Cei mai longevivi români: Iancu din peșteră ar fi avut 140 de ani
„Iancu din peșteră“, straniul personaj din istoria satului Săcămaș din Hunedoara, ar fi trăit vreo 140 de ani, în pădurea de la marginea așezării, unde în ultimii ani de viață își amenajase o grotă, în preajma unui izvor (video).
Peștera lui Iancu al Didei (numit și „Iancu din peșteră“) poate fi văzută și în prezent, păstrând urme ale locuirii sale, până în anii ’60, când bătrânul s-a stins, în toiul unei ierni grele. Localnicii îl priveau cu uimire atunci când bătrânul își făcea apariția pe ulița satului.
„Era ceva de speriat pentru cei care nu îl cunoșteau, dar multă lume din sat îl avea la inimă. Era ca un pelerinaj aici. Vreo 120 de ani putea să fi avut. Nici el nu mai știa. Iancu a murit în martie 1965, după ce învățătorul Peica din sat, cel care avusese grijă de el în ultimii ani de viață, murise în ziua Anului Nou”, povestea, recent, pentru adevarul.ro, Emil Muntean, un localnic din satul Săcămaș, care îl prinsese în viață, în copilăria sa.
Iancu din peșteră se hrănea cu roadele pădurii și cu ce îi mai aduceau localnicii, bea apă de izvor și trăia ca un pustnic în peștera căreia îi adăugase o ușă, pentru ca sălbăticiunile să nu îi facă vizite neașteptate.
Bătrânul își lăsase unghiile să crească asemenea unor gheare, avea părul lung și des, iar barba îi ajungea la brâu. Unii săteni și-l aminteau purtând tot timpul o basma roșie, alții spun că Iancu avea peste pantaloni un fel de fustă de aceeași culoare.
„Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul”, relata profesorul Ioachim Lazăr, într-un articol despre Iancu din peșteră.
Potrivit cercetătorului, Iancu din peșteră intrase în atenția Securității, pentru că se adăpostea în grotă, iar vârsta lui înaintată l-a transformat într-un obiect de studiu pentru medici.
„Colonelul Călugăru, pe atunci medicul Securităţii regionale, amicul meu, a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine văd? Pe omuleţul din Săcămaş. <Vezi pe pişpiricul ăsta?> – îmi zice doctorul. <Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate>. Doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la peştera din pădurea unde Iancu avea domiciliul. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, relata Ioachim Lazăr.
Pădurarul de 107 ani din Sarmizegetusa Regia
O mulțime de localnici din ținutul cetăților dacice din Munții Șureanu au atins și ei vârste de peste un secol.
În anii ’50, Vasile Rujoi, un pădurar din satul Grădiștea de Munte, ce putea fi întâlnit adesea în Sarmizegetusa Regia (video), devenise o figură pitorească pentru turiști.
Avea 107 ani în 1955 și putea fi văzut muncind în jurul cabanei forestiere din cetatea dacică.
„Mulţi dintre studenţii veniţi de la Bucureşti să vadă ruinele cetăţii lui Decebal au cunoscut un pădurar, ce locuieşte lângă dealul Grădiştei. E bătrân, a ieşit la pensie de mult. A făcut 25 de ani de serviciu şi a ieşit la pensie. Acum are 107 ani bătuţi pe muche”, arăta A. Păduraru, într-un reportaj din 1955, publicat în Scînteia Tineretului.
Bătrânul Rujoi avea dinți albi pe care și-i afișa zâmbind mereu și era de-o sănătate extraordinară. Avusese trei soții, iar cu ultima dintre ele s-a căsătorit la 92 de ani. Fiul său era și el pensionar.
„Dar ceea ce e mai interesant la omul acesta, care a trăit un secol prin pădure, este că în momentul de faţă vorbeşte bine, aude bine şi munceşte! Da, munceşte! Eu l-am găsit cărând gunoiul din grajd”, arăta autorul reportajului.
Ciobanul care a muncit până la 102 ani
Și alți localnici din Grădiștea de Munte erau amintiți pentru longevitatea lor. „Tonceștii sunt veniți din Grădiștea de Munte. Un bătrân a murit acum vreo 30 de ani, la 107 ani. Avea 14 feciori și o fată”, își amintea un localnic din satul Urșici, citat de etnologul Lucia Aplozan, care a cercetat în anii ’80, satele de din ținutul cetăților dacice.
La poalele munților, în satul Vâlcelele Bune, a trăit și Ștefan Gros, cel mai vârstnic cioban activ din România ultimilor ani, decedat în 2020, la vârsta de 102 ani. Moș Ștefan a muncit la stână până în ultima sa zi de viață, curmată în urma unui accident.
„Am înţeles că un tractor de la stână, undeva prin județul Arad, unde în ultimul timp îl ajuta pe fiul dânsului la oi, a dat cu spatele peste dumnealui fără să îl observe. Acolo i-a fost scris să moară”, anunţa preotul Dimitrie Ivaşco, de la Schitul Straja.
Ştefan Gros (video - 2019, la Țebea) a fost ani în şir cel mai vârstnic angajat din România. A devenit pensionar cu acte în regulă abia în 2018, la vârsta de 100 de ani.
„Numai de dragul oilor mi-a lungit Dumnezeu anii de viaţă. Nu mă simt deloc bătrân. Nu mă doare nimic. Mănânc orice, dorm toată noaptea. Mai beau, din când în când, şi câte un pahar de vin. La etatea mea, eu zic că îi bine. Picioarele nu mă dor, doar pasul s-o mai înmuiat“, relata ciobanul care a cutreierat ani în șir munții Retezat, Șureanu și Parâng.
Tatăl lui a trãit până la 103 ani, iar un bunic - până la 107 ani, își amintea moș Ștefan.
Pietrarul din Banpotoc a ajuns la 106 ani
Alexandru Duma, un localnic din satul Banpotoc din Hunedoara, a atins vârsta de 106 ani, la finalul unei bieți pline de greutăți. În 2013, cu un an înainte de a deceda, bătrânul fusese sărbătorit de apropiații săi și de veteranii de război din rândul cărora făcea parte.
„Am lucrat ca pietrar, apoi am plecat la război. Am luptat la Cotul Donului și în Crimeea, din 1941, până în 1944. Retrăiesc și acum coșmarul războiului. Mii de morți și atâta lume distrusă. Acolo mi-am șubrezit picioarele”, relata hunedoreanul, în 2011.
Însă Alexandru Duma avusese o inimă puternică. „Uneori stau și mă gândesc cum a bătut ea atâta amar de vreme. Eu am mai dormit, m-am odihnit, însă ea a bătut întruna. Trebuie că e o inimă foarte tare”, spunea acesta.
În timpul războiului, fostul pietrar din Banpotoc a fost pus să cioplească monumentele funerare ale unor ostași căzuți pe front.
Mai târziu, timp de peste trei ani a muncit la prelucrarea marmurei pentru Casa Poporului. După ani de muncă istovitoare, veteranul din Banpotoc se declara fericit cu liniștea pe care și-a găsit-o la bătrânețe, în mijlocul familiei.
A ajuns la 91 de ani după ani de muncă în mina de uraniu
Munca istovitoare în minele de uraniu din Ciudanovița (video) a făcut numeroase victime și a redus speranța de viață pentru mulți dintre foștii muncitori. Unii au supraviețuit condițiilor grele de lucru și au atins vârste de peste 90 de ani.
Cristea Haralambie, un fost miner din Ciudanovița, are 91 de ani, patru copii și continuă să muncească, acum doar în grădina fostei colonii muncitorești de la poalele minei de uraniu din Caraș Severin.
„M-am născut în 1933 și am venit la Ciudanovița în 1957, fiind trimis aici de la minele de cărbune din Comănești, județul Bacău. La intrarea în Ciudanovița am fost întâmpinat de soldații sovietici, aflați la barieră”, își amintește Cristea Haralambie.
Vârstnicul a lucrat peste 20 de ani la mina de uraniu, atât în subteran, în front, dar și la suprafață. A muncit cot la cot cu deținuții trimiși la Ciudanovița și a fost martor a numeroase accidente. După pensionare a rămas paznic la mină, a crescut animale și a avut în grijă o grădină de legume. Mulți localnici au făcut același lucru, iar unii au rezistat și ei radiațiilor, rămânând activi până la 70 – 80 de ani.
„La început, când nu aveai contact cu uraniul, mai puteai pleca de aici. Dar cu timpul, mulți s-au obișnuit, chiar dacă radiațiile și munca grea în mină au făcut ca unii dintre mineri să sufere diferite afecțiuni. Au fost afectați unii și de impotență, astfel că nu s-au mai putut căsători”, spune vârstnicul.
Cristea Haralambie locuiește de aproape 70 de ani în colonia din Ciudanovița și se menține într-o stare de sănătate bună. În ultimii ani, spune el, doar îmbolnăvirea de Covid l-a trimis în spital.
„Nici nu am mai plecat de aici, decât pentru puțin timp, în județul Argeș, de unde era soția. Acolo am locuit aproape de o fabrică de chimicale, dar nu mi-a permis corpul să rămân. Nu îmi plăcea aerul și am simțit că trebuie să mă întorc. Organismul meu a fost mai rezistent, de am ajuns la vârsta aceasta”, spune Cristea Haralambie.
Femeia munților sparge lemne la 93 de ani
La 93 de ani împliniți, Maria, o vârstnică din Hunedoara (video), își uimește și ea vecinii prin vitalitatea sa. Femeia care locuiește într-un cătun din Valea Jiului muncește zilnic, taie lemne, citește și spune poezii.
Maria Cocolan se numără printre oamenii munților, numiți și momârlani, locuitorii de baștină din Valea Jiului, care s-au ocupat dintotdeauna cu creșterea animalelor.
„Am crescut și trăit în Jieț și Dâlja (n.r. cătune al Văii Jiului, locuite în trecut de momârlani) și apoi m-am mutat aici, lângă Aninoasa. Am muncit poate mai mult ca un bărbat toată viața. Am cioplit, am lucrat la pădure, am crescut oi, vaci și cai. Când eram mai în putere, eram bună negustoare de cai. Am luat cai răi și i-am îngrijit până i-am făcut buni, de îi dădeam apoi oamenilor. Am umblat și muncit mult în viața mea. Mi-a plăcut să merg la biserică. Acum, la 93 de ani, Dumnezeu mă ține în putere. Muncesc și acum toată ziua. Nu pot să stau degeaba, oricum nu are cine lucra în locul meu”, spune Maria.
Bătrâna are o mică gospodărie într-un cătun din Valea Jiului din Hunedoara, unde locuiește singură, după ce soțul ei a murit în urmă cu 23 de ani. Pe nana Maria, vecinii ei o văd zilnic trebăluind prin curte.
Crapă lemne, mătură, dă de mâncare câinelui, își îngrijea o mică grădină și până recent, vara, cosea fânul crescut pe panta abruptă la poalele căruia se află casa veche, din lemn, a bătrânei. Micile încăperi din casa tradițională sunt împodobite cu fotografii de familie și icoane. Biblia și câteva cărți bisericești îi țin și ele de urât Mariei, alături de pisicile și câinele său.
„Nu am făcut școală, dar am învățat să citesc umblând cu vacile pe dealuri. Mi-a plăcut să citesc Biblia, să învăț și să spun poezii, dar acum, la vârsta mea, mă descurc mai greu. Citesc, dar cu ochelari. Am și eu o vârstă”, relata momârlanca.
Se încarcă comentariile...
