Istoricul Cosmin Năsui: „Pentru mulți artiști, eliberarea a însemnat doar o trecere de partea cealaltă a gratiilor“
0Acuzate de vânzare de lemne de pe moșie, de trădare de patrie sau de relații cu legațiile străine, artistele au înfundat pușcăriile în perioada comunistă alături de „dușmancele poporului“. Pentru multe dintre ele, eliberarea a însemnat doar o trecere de partea cealaltă a gratiilor. Unele au cedat și au devenit informatoare ale Securității.
Istoricul și criticul de artă Cosmin Năsui a dezvăluit într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cât de întins a fost acest fenomen.
„Weekend Adevărul“: Regimul comunist din România a fost mai restrictiv sau mai permisiv în funcție de evenimentele politice externe, de presiunile venite din lumea liberă?
Cosmin Năsui: În România comunistă, aproximativ 200 de artiști și istorici de artă, reprezentând aproape o treime din membrii Uniunii Artiștilor Plastici, au cunoscut diferite forme de detenție politică. Arestările au avut loc în mai multe etape: 1950-1953 și 1958-1962, când a fost perioada de vârf, 1954-1957, când a avut loc o destindere relativă după moartea lui Stalin, și 1963-1964, când s-au făcut eliberări la presiunea secretarului general al ONU.
Au fost artiste care au ajuns să fie judecate și condamnate pentru actul artistic, sau pentru alte infracțiuni inventate sau inserate în Codul penal al vremii?
În regimul comunist, artistele nu erau judecate pentru actul artistic în sine, ci sub diverse încadrări penale. Evaluările artistice erau realizate de Corpul Artiștilor Plastici sau mai târziu de Uniunea Artiștilor Plastici, prin comisii de îndrumare și critică, putând duce la epurări temporare sau excluderi definitive. Lena Constante, condamnată în „lotul Pătrășcanu“, reprezintă un caz complex. Arestată pentru relația apropiată cu liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu și pentru presupuse legături cu servicii de informații străine, ea a fost în atenția Securității timp de decenii. În timpul detenției, ea a continuat să creeze artă în condiții primitive: modela în miez de pâine, picta cu pensule din pene de vrabie, desena pe geam cu săpun. După eliberare, și-a continuat cariera în tapiserie, colaje textile și ilustrație de carte, creând și lucrări de pictură inspirate din experiența detenției, precum seria „Coșmar“.
Din închisoare la Meritul Cultural
Au fost cazuri de artiste care au devenit colaboratoare ale Securității?
Am documentat trei astfel de cazuri de artiste, Fabritius Dancu Iuliana Gertrud, Pătrășcanu Elena, Fărcaşu Florica, care, din motive individuale și de situațiile din dosarele lor de anchetă, au fost constrânse, nevoite sau convinse prin metode specifice să accepte recrutarea și să devină agente ale Securității. Mă voi opri aici, pe scurt, la cazul artistei Florica Fărcașu, fostă deținută politic, ulterior agentă a Securității conspirată cu numele de „Maria Dragomir“, utilizată pentru supravegherea și încadrarea informativă inclusiv a prietenei și colegei sale, criticul și istoricul de artă Olga Bușneag (recrutată ulterior pe baza notelor oferite de agenta „Maria Dragomir“, sub numele conspirativ „Bianca“).
Asistăm prin urmare la o relație profesională cu implicații bizare, marcate în fapt de relațiile individuale cu Securitatea, a acestor colege și prietene. Iată cum a fost rezumată activitatea ei în volumul „Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului“, publicat de Fundaţia Academia Civică: „Născută la 22 martie 1909; a absolvit cursul şcolii de gospodărie, specialitatea Artă decorativă, iar din anul 1940 s-a angajat funcţionară la Centrul de Statistică din Bucureşti. A fost păstrată în serviciu şi după instaurarea regimului Dr. Petru Groza, având astfel posibilitatea să cunoască, prin intermediul datelor statistice, dramatismul situaţiei economice a României după război.
Fiind considerată o persoană de încredere, a fost implicată în activitatea mişcării de rezistență, cunoscând şi adăpostind adeseori personalităţi politice care se ascundeau de Siguranţă. În martie 1948 a fost arestată şi inclusă într-unul din loturile organizaţiilor subversive anticomuniste. După o anchetă care s-a prelungit 2 ani şi 4 luni, Florica Fărcaşu a fost condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 10 ani temniţă grea pentru uneltire contra ordinii sociale, la 5 ani degradare civică şi amendă corecţională. Prin aceeaşi sentinţă a mai fost condamnată la închisoare pe termene mai mici, pentru alte presupuse delicte economice. În anii următori a fost deţinută la penitenciarele Jilava, Mislea şi Miercurea-Ciuc. La 12 iulie 1956 a fost eliberată din penitenciarul Miercurea Ciuc“.
Pentru reabilitare, Florica Fărcașu s-a folosit, cum anticipam, de relația sa personală cu Olga Bușneag, secretar general de redacție la revista „Arta plastică“, și de familia demnitarilor Ligia și Pompiliu Macovei și de un context favorabil dintre anii 1966-1967. Astfel, abia după recrutarea de către Securitate, a fost reabilitată și a primit Premiul artelor decorative al Uniunii Artiștilor Plastici pentru anul 1967 (alături de Lena Constante), iar în anul 1968 i s-a conferit ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a. Florica Fărcașu a călătorit apoi la Roma, în martie 1968, unde a realizat o expoziție împreună cu Eugen Drăguțescu, vechiul prieten al familiei Macovei, urmând și participări la expoziții internaționale.
„Patrimoniu de suferință“
Au fost artiste care au continuat să picteze, să sculpteze după gratii?
În general, aceste tipuri de manifestări artistice din detenție nu s-au păstrat fizic, ci au fost evocate în amintiri, memorii sau colateral în documentele Securității. Din mărturiile Lenei Constante aflăm că modela în miez de pâine, turte sau mămăligă, picta cu o pensulă făcută din pene de vrabie găsite în curte, desena pe geam cu săpun, scria pe geam catrene, introducea mici ilustrații pe cărțile poștale trimise familiei interceptate de Securitate, însă aceste cazuri de manifestări artistice fac foarte dificilă o analiză pe baza unor metodologii științifice de istoria artelor, datări, încadrări în curente și stiluri, care trebuie adaptate la un demers și context artistic cu totul atipice și la metodologii de cercetare interdisciplinare. Aceste manifestări artistice constituie diferența atât de specifică regimurilor totalitare, respectiv a țărilor lagărului communist, și se pot încadra mai degrabă în ceea ce Ana Blandiana numea „patrimoniu de suferință“, însă cu rezerva de a nu fi abuzate interpretativ, pentru că nu întotdeauna suferința poate fi sublimată și transformată în frumos. După eliberare, Lena Constante și-a continuat cariera artistică în mai multe domenii precum tapiserie și colaje textile sau ilustrație de carte mai ales pentru adolescenți și copii. După eliberarea din închisoare a realizat și lucrări de pictură în seria „Coșmar“, intitulate „Nebunia capetelor“, „Infern“.
Au mai fost și alte artiste care, după eliberare, și-au continuat activitatea artistică?
Din multiple motive, viața și creația de după ieșirea din detenție reprezintă cea mai problematică parte a interpretării, din perspectiva istoriei artei. Deveniți adesea „obiective de supraveghere“ ale Securității, uneori prin prezența voit simțită sau alteori chiar întâlniri regulate agreate cu cadrele de Securitate, acești artiști și istorici de artă și-au continuat viața sub spectrul fricii și al terorii. Inclusiv relația artiștilor și istoricilor de artă cu timpul și spațiul, la nivel fizic și metafizic, a rămas profund alterată. Pentru mulți dintre acești artiști sau istorici de artă, eliberarea a însemnat doar o trecere de partea cealaltă a gratiilor, într-o formă de închisoare mai mare și mai complexă, relevând complexitatea relației dintre creația artistică și contextul socio-politic.
Așa cum avem „literatură de sertar“, putem vorbi și de pictură, sculptură de sertar?
Au existat manifestări artistice izolate, în afara circuitului public, însă acestea nu s-au constituit, din mai multe motive, într-un fenomen artistic specific. Realizate la nivel individual, separat, au fost interpretate sau încifrate respectiv descifrate de artiști prin simboluri aparținând mitologiilor personale asimilate cu „șopârlele“ din bancurile comuniste, desigur cele mai multe suportând o varietate de explicații duale, cu alte cuvinte având și o cale de ieșire de urgență. Lucrări „orfane“, neasumate în epocă, care au lipsit circuitelor expoziționale, au fost uneori post-factum scoase și prezentate ca forme de „rezistență prin cultură“. Există încă multe ambiguități în privința încercărilor de interpretare a disidenței sau rezistenței din perioada comunistă care rămân încă într-un fel de purgatoriu al istoriei artei.
Lena Constante, otravă pentru Lucrețiu Pătrășcanu
Cazul Lena Constante este unul dintre cele mai complexe atât din punct de vedere istoric, cât și cultural, artistic. Cât de implicată era artistă în viața politică a momentului?
Din punct de vedere istoric, prin apropierea sa intimă de liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu, dar și de cercurile serviciilor de informații străine, cu care s-a intersectat sau cu care a colaborat, a fost condamnată pentru „crima de înaltă trădare, deoarece după 23 August 1944 a furnizat serviciului de spionaj englez informaţii cu caracter secret, privind securitatea statului român“ și complicitate la crimă de înaltă trădare „deoarece a ajutat pe acuzatul Lucreţiu Pătrăşcanu în activitatea sa complotistă desfăşurată în scopul suprimării independenţei statului“.
Lena Constante a fost arestată de două ori și a fost în atenția Securității timp de mai multe decenii în perioada 1948-1966, dar și ulterior eliberării din închisoare și după ridicarea restricțiilor domiciliare. Documentarea anchetelor și a acțiunilor informative de urmărire din dosarele Lenei Constante se întinde pe mai multe mii de pagini, care urmăresc relațiile sale cu personalități precum Lucrețiu Pătrășcanu, Harry Brauner, Herbert (Bellu) Zilber, Elena Pătrășcanu, Lee Miller (reporteră a revistei „Vogue“ de la Londra), Roland Penrose (pictor englez), Octavian Nemțu, Mircea Vulcănescu, dar și Zevedei Barbu (secretar de legație la Londra), Nicol Gross (agent al Intelligent Service), Herant Torosian (consul general la Paris 1946-1947), Vera Meralub (funcționară la legația Cehiei din București).
Lucrețiu Pătrășcanu a fost martorul unor evenimente care au schimbat soarta României. Avea nevoie Securitatea de mărturii din anturajul lui?
Lena Constante a denunțat în anchetele Securității relațiile lui Lucrețiu Pătrășcanu cu diverse persoane și discuțiile conspirative cu aceștia, detalii din spatele participării acestuia la Conferința de Pace de la Paris, detalii ale întâlnirilor lui Pătrășcanu cu Regelui Mihai dinaintea abdicării forțate, detalii ale tăinuirii de documente și bani (tatăl Lenei Constante schimba valută în monede de aur pentru Lucrețiu Pătrășcanu), procurarea de otravă lui Lucrețiu Pătrășcanu pentru situația în care va fi arestat, detalii asupra punerii la dispoziție a apartamentului ei pentru întâlniri conspirative cu americanii Madison și Roberts (agenți ai serviciului de spionaj american), legăturile lui Lucrețiu Pătrășcanu cu reprezentanții partidelor istorice, vacanțele petrecute cu Lucrețiu Pătrășcanu la Diham, Păltiniș etc., relațiile intime începând cu februarie 1945 când devine amanta acestuia etc.
Practic, în jurul lui Lucrețiu Pătrășcanu erau întrețesute activ prin persoanele menționate mai sus, dar și altele, mai multe servicii de informații precum cel anglo-american, sovietic, precum și intermediari din Cehia și Turcia, care nu doar că erau la curent cu mișcările din interiorul cercurilor politice, dar încercau influențarea acestora. Printre altele, serviciul britanic de informații a încercat chiar să susțină înființarea în România a unei secții a Institutului de Folclor de la Londra, ca o formă de acoperire a unui centru de spionaj la București. În anul 1968, în urma Plenarei din iunie 1967 a CC al PCR, o comisie de partid, alcătuită din Gh. Stoica, Vasile Patilineţ, Nicolae Guină şi Ion Popescu-Puţuri, i-a reabilitat pe toţi acuzații în „procesul Pătrăşcanu“, inclusiv pe Lena Constante.
Lena Constante a mai fost anchetată și în timpul lui Nicolae Ceaușescu...
Din punct de vedere artistic, cazul Lenei Constante este complex atât prin contextul participării sale la Expoziția Internațională de la Paris în 1937, dar și ulterior eliberării din închisoare, prin intersectarea unor problematici de primă importanță ale agendei puterii comuniste precum: poluarea folclorului, distrugerea patrimoniului artistic țărănesc. Ca urmare a directivelor Legii Patrimoniului Cultural Național apărute în 1975 care interziceau utilizarea bunurilor etnografice pentru „recrearea“ altor bunuri culturale, Lena Constante a fost acuzată public că „recrea“ lucrări prin distrugerea unor importante mărturii de etnografie și artă populară.
Putem aminti aici luările de poziție care oscilau între salvarea sau distrugerea patrimoniului ale lui Tancred Bănățeanu, Florian Georgescu, Ion Frunzetti, Ion Sălișteanu, Geta Stoica, Angela Brădiceni, Vasile Drăguț, Adrian Păunescu și anchetele revistei „Flacăra“ din anul 1976.
În cazul Lenei Constante, mărturiile din anchetă, mărturiile din reabilitare și amintirile publicate pot ilustra cumva cinic ceea ce scria Gabriel Țepelea în volumul „Însemnări de taină“: „La pușcărie era la mare cinste această butadă a lui Eugen Cristescu, fostul șef al Serviciului Secret din perioada Antonescu. «Fiecare om are trei versiuni asupra cauzelor detenției sale: prima pe care o debitează la anchetă, organelor penale, a doua pe care o spune colegilor din celulă și prietenilor, și a treia pe care o știe el singur»“.
Se încarcă comentariile...
