Defectele care i-au condamnat pe români la sărăcie. Cum au frânat dezvoltarea țării ignoranța, corupția și superstițiile
0Românii, ca orice alt popor, au avut atât calități, cât și defecte – așa ne-au descris și numeroși călători din Europa Occidentală de-a lungul secolelor. Totuși, cele mai mari slăbiciuni care i-au tras înapoi au fost lipsa educației, inclusiv în rândul conducătorilor, dezbinarea internă și sărăcia cronică.
Fiecare popor are o conștiință și o imagine proprie despre sine și calitățile sale naționale. Uneori această imagine poate deveni exagerată, megalomanică sub influența excepționalismului, specific mai ales naționalismului dus la extrem. Așa se ajunge la situații în care un popor se consideră mai special decât celelalte, originea tuturor lucrurilor mărețe dintr-o anumită regiune sau chiar din lume. Românii nu au făcut excepție. Sub influența naționalismului, mai ales a celui de factură comunistă, s-a conturat și propagat ideea unui excepționalism românesc, un popor perfect, care-și justifica mereu eșecurile prin intervențiile „meschine” ale străinilor, prin buna credință și caracterul pașnic al localnicilor dar și prin ghinioanele istoriei.
De aici până la tot soiul de teorii și afirmații controversate nu a fost decât un pas: latina se trage din limba română, dacii și urmașii lor românii au civilizat de fapt Europa, megacivilizații ultravansate pe teritoriul României și românii care au fost primii la toate. Pe lângă imaginea pe care românii și-au conturat-o despre sine ca popor, mai există și părerile străinilor care au ajuns, de-a lungul secolelor, pe teritoriul de astăzi al României. Este modul în care ne-au văzut alții și ne-au descris în jurnale, scrisori, rapoarte și alte tipuri de documente personale sau oficiale. Evident, este important de știu faptul că descrierile călătorilor străini au fost influențate de zona și epoca în care au ajuns, de nivelul de educație, de prejudecățile specifice, dar și de misiunea pe care o aveau în Principate. Însă din aceste rapoarte sau jurnale ale străinilor, majoritatea veniți din Europa Centrală și Occidentală, se pot desprinde o serie de calități și defecte ale poporului român, caracteristici care ne-au influențat destinul, ca popor.
Bărbați falnici, războinici de temut, cu femei deosebit de frumoase
Excepționalismul românesc se dovedește a fi veridic, cel puțin în privința frumuseților naturale, a bogăției în resurse dar și a frumuseții și istetițimii native a localnicilor. Majoritatea însemnărilor călătorilor străini laudă bogăția naturală dar și frumusețea Moldovei, Valahiei și Transilvaniei. În plus, localnicii sunt lăudați pentru calitățile lor fizice. Femeile sunt considerate superbe iar bărbații falnici și voinici.
„Bărbaţii sunt de statură falnică, mai curând decât altfel şi poartă bărbile lungi”, preciza italianul Franco Sivori, ajuns în Valahia, în secolul al XVI lea, la curtea domnitorului Petru Cercel. La rândul său Phillipe Le Masson du Pont, un francez aflat în serviciul celebrului rege polonez Jan Sobieski scria despre bărbații din Valahia și Moldova secolului al XVII lea. „Muntenii şi moldovenii sunt bine legaţi, chipeşi, buni ostaşi”. Calitățile războinice ale românilor medievali i-au încântat cel mai mult pe călătorii străini. Erau considerați luptători foarte buni, curajoși, greu de învins în luptă.
„Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza învăţatul Italian Antonio Maria Graziani despre români în secolul al XVI lea. La rândul său Friedrich Wilhelm von Bauer un ofiţer neamţ din armata rusă, scria şi el despre românii pe care i-a cunoscut cu ocazia războiului ruso-turc din 1768-1774. „Românii sunt luptători buni şi viteji, aproape toţi îndrăgesc vânătoarea, mai ales, cei de la munte, care sunt foarte buni ochitori, iar această ocupaţie îi pregăteşte foarte bine pentru război”, raporta neamţul.
Despre moldovenii din timpul lui Ștefan cel Mare, scria și Matteo Muriano, medic venețian, spion al Dogelui, în Moldova. „ Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă”, scria medicul venețian în rapoartele sale. Românii au fost apreciați pentru calitățile lor militare și în Războiul de Independență în secolul al XIX lea, dar și în cel următor în Primul și cel de-al Doilea Război Mondial. Generalul neamț Hans Speidel a răspuns la întrebarea „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?", pusă de un jurnalist, afirmând că „Niciunul din aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune".
„Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris”
Dacă bărbații erau considerați falnici și buni războinici, femeile românce erau considerate „nimfe” de mulți călători străini. Moldovencele erau blonde, cu ochi albaștrii și pielea albă. Femeile din Valahia îi impresionau pe francezi iar austriecii care au dat cu ochii de transilvănence s-au declarat impresionați. „Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: «Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!» Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris”, preciza Edouard Grenier, un francez care ajunge la începutul secolului al XIX lea în Ţara Românească.
La rândul său, scriitorul Johann Friedel scria despre româncele din Transilvania. „Aş fi dorit să se fi găsit alături de mine unul dintre băieţii de bani gata care, desigur, şi-ar fi golit buzunarele cu plăcere văzând cum fete în floarea vieţii, îmbrăcate în costume uşoare de nimfe, îi sar înainte din colibele lor, sărutându-i mâinile, întrecându-se în a-i servi fructe, lapte, brânză şi mălai. Dansul ar fi crezut că e mutat în Câmpiile Elisee, comparând această situaţie cu cea obişnuită la cucoana sa, care, vopsită cu alb, căptuşită cu perniţe, şade ţeapăn, lăsându-l să se topească de dorul ei până îi îngăduie să-i sărute prea graţioasele ei mâini”, preciza austriacul. Dora d’Istria, o scriitoare de origine franceză scria în „Les Femmes en Orient” despre cochetăria româncelor, dar și frumusețea portului lor.
„Româncele, ca toate femeile latine, au un simţământ înnăscut de eleganţă şi se îmbracă, în genere, cu o cochetărie ingenioasă. În Transilvania fetele îşi împletesc părul într-o coadă groasă care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene de păun şi câteodată pe frunte o diademă pe care strălucesc mărgele şi hurmuzuri. Marama cu care se împodobesc femeile măritate e în formă de turban, prin localităţile de miazăzi a provinciei şi aiurea are forma unui văl. Nimic nu prinde aşa de bine ca frumoasele lor cămăşi ţesute şi catrinţa, împodobită cu vărgi viu colorate”, scria aceasta.
Un popor ospitalier, vesel, cu o inteligență nativă
O altă calitate importantă a poporului român, observată de majoritatea călătorilor străini ajunși pe meleaguri românești a fost ospitalitatea și firea veselă a localnicilor. „Sunt oameni foarte darnici, prietenoşi şi veseli. Au pâine din belşug, atât pentru bogaţi, cât şi pentru sărmani”, scria marele călător turc Evlia Celebi, despre valahi în secolul al XVII lea. La rândul său, același austriac, Johann Friedel, care lăuda frumusețea româncelor s-a declarat îndrăgostit de ospitalitatea acestui popor.
„Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi”, scria austriacul în jurnalul său „Călătorie pe Dunăre”.
Francezul Jean Alexandre Vaillant, ajunse în Principate pe la mijlocul secolului al XIX lea, nu a putut să nu exclame. „O, români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea! Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin!”. Nu în ultimul rând, pe lângă ospitalitate, mulți călători străini au văzut la români o inteligență nativă. „Nu li se poate tăgădui o iscusință firească. Ba chiar sunt destul de isteți la toate”, preciza austriacul Von Springfels în raportul său „Descrierea Olteniei”, în secolul al XVIII lea.
Lipsiți de educație și îndrăgostiți de băutură
Pe lângă aceste calități de netăgăduit, călătorii străini au observat și câteva defecte ale românilor. Defecte care îi împiedicau să evolueze, să progreseze ca popor. De exemplu, erau văzuți ca indivizi lipsiți de educație. Nu aveau școli de artă, de științe și nici măcar de meserii. Se bazau doar pe acea inteligență nativă și pe ce reușeau să fure, ca meserie, ca știință, unul de la altul. Sunt călători care se arătau dezamăgiți că oameni cu asemenea calități native, nu reușeau să le exploateze, îmbunătățească, prin învățătură. Din cauza lipsei de educație, oamenii trăiau în sărăcie, deși țara era bogată în resurse naturale, tocmai fiindcă nu știau să le exploateze și să le valorifice corespunzător.
„Ţara Românească nu are nici trei milioane de locuitori, dar poate hrăni de cinci ori pe atât. Pământul ei este unul dintre cele mai roditoare din lume. Belşugul de fructe, legume şi cereale hrăneşte mii de oameni din Imperiul Britanic. Însă bogăţiile sale naturale sunt departe, foarte departe de a fi exploatate. Comerţul ţării este dominat de străini, agricultura este neglijată, iar cele mai rafinate arte şi manufacturi sunt neglijate”, scria Patrick O Brien în ”Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene”, în anul 1853. La rândul său ofițerul german Wilhelm von Baur scria că în Valahia educația este precară, mult înapoiată față de Occident.
„Ţara Românească duce lipsă nu numai de literaţi, savanţi, artişti pricepuţi. Meşteşugurile, chiar şi cele mai necesare, sunt tot atât de mult date uitării. E drept că pot fi găsiţi aici oameni de tot felul de profesii, dar ei sunt cei mai greoi şi mai neştiutori pe care i-am văzut vreodată“, scria von Bauer. Același lucru îl remarcă și Von Springfels, care spune că într-o țară atât de bogată în resurse meseriașii sunt aproape inexistenți. Sunt doar stăpânii feudali și țărani care trăiesc, de sute de ani din aceleași obiceiuri, agricultură și pescuit.
„Ca meseriași găsești doar puțini cizmari și croitori cât și blănari. Maiștri meșteșugari nu sunt deloc, decât doar dacă am vrea să socotim astfel pe țiganii care îndestulează toată țara cu munca lor de fierari și lăcătuși”, scria austriacul. Din această cauză, românii sunt ignoranți și ușor de controlat de o boierime rapace, care nu se gândea decât la averea proprie și mai puțin la soarta țării și viitorul ei.
„Ca să recunosc adevărul, firea românilor nu e rea în sine, obiceiurile și creșterea îi fac mult mai răi, aceasta din pricină că nobilimea este împrăștiată prin toată țara și duce lipsă de școli și magiștrii”, scria generalul Charles de Tige. Principala preocupare a boierilor era exploatarea țărănimii, prin orice mijloace. Nici măcar ei nu puneau preț pe educația propriilor copii. Cel puțin așa se vedeau lucrurile în secolul al XVII lea. „Ei nu socotesc că ar fi nevoie de ceva instrucție cavalerească dacă fiii lor pot citi puțin și scrie, aceasta este cea mai aleasă pregătire cavalerească a lor ca să poat ajunge ciocoi sau zapcii pentru a stoarce din țară pentru părinții lor dijmele oilor și porcilor cu un câștig personal al lor. La unul care a studiat ceva latinească este pasăre rară”, adăuga austriacul Von Springfels .
Un alt aspect care i-a impresionat negativ pe vizitatorii străini a fost aplecarea românilor către băutură. Celor din zonele extracarpatice le plăcea să cinstească mult vin, iar celor din Ardeal, ţuică. Călătorii străini spun că românii găseau orice prilej pentru a consuma alcool. „Ei beau peste măsură; primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini, în care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar la şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mântuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor”, preciza Pierre Lescalopier, un magistrat al Parlamentului francez din 1550, citat în lucrarea ”Firea românilor” sub coordonarea lui Daniel Barbu.
Superstițioși și supuși unei crunte corupții
La capitolul defecte remarcate de străini este caracterul superstițios al localnicilor care ține loc de educație și știință. „Superstiţioşi şi fanatici, indiferent de calitatea, poziţia şi vârsta lor, românii, bărbaţi şi femei, cred încă în apariţii, în spirite bune sau rele, în revelaţii misterioase, în viziuni, într-un cuvânt în şarlatanism. Și cred şi se tem şi rămân în credinţele şi temerile lor fără a vrea să găsească principiul şi să-l combată. Obscuritatea le convine mai mult decât lumina zilei”, scria Eugene Stanislas Belanger, un scriitor francez care a vizitat Principatele Române la mijlocul secolului al XIX lea. Un alt francez, contele Louis Alexandre Andrault de Langeron care a servit în armata rusă a fost negativ impresionat de corpuția care domnea în Principate în prima jumătate a secolului al XIX lea, și de modul în care boierimea și clerul țin cu bună știință în bezna evului mediu, un popor întreg.
„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia, căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea. Atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească“, preciza Langeron.
Se încarcă comentariile...
